În jurul lui Latovlevici a curs mai multă cerneală decât în jurul lui Fachetti şi, dacă ne referim la fundaşii stânga români, decât în jurul lui Nae Ungureanu, Ioşca Vigu şi Ile Bărbulescu la un loc. De ce nu-l convoacă, de ce nu-l bagă, de ce nu-i plac selecţionerului scenografiile lui?

Cum să nu chemi un fundaş stânga care dă gol cu Ajax, care înscrie cu o execuţie de mare rafinament cu Tbilissi, care rupe poarta lui Dinamo cu acel voleu fabulos? N-ai cum, trebuie obligatoriu să-l convoci, dincolo de orice resentiment şi de orice conflict între echipa naţională şi Steaua.

Îl convoci, şi el ce face? E tot timpul prin faţa lui Tănase, urcă dezordonat şi se întoarce încet, ară banda stângă fără să pună nimic în pământ decât uneori capul. Sestak îi prilejuieşte curenţi în zona urechilor, deşi nouarul slovac e jucător de Bursaspor şi nu speră nici măcar în taină la grupele Champions League. La golul lor de 1-1, Lato a stat ca un fundaş stânga de Giarmata sau de Becicherec, permiţîndu-i adversarului să dea cu capul aproape de pe picioare.

Păcat că acest fotbalist cu forţă fizică nebănuită, cu execuţii mult peste nivelul fundaşilor şi cu motivaţie pe care puţini o au, n-a dobândit până la 27 de ani o disciplină tactică în stare să-i ridice valoarea. El e un fel de Nae Ungureanu fără fază defensivă, un llie Bărbulescu fără Cupa Campionilor şi un Raţ fără amprenta inevitabilă a lui Mircea Lucescu. Lato e un tip care în multe situaţii vrea mai mult decât poate, iar în celelalte poate mai puţin decât vrea. Păcat, în felul ăsta va trebui să aşteptăm ziua în care Raţ va da de băut din postura de titular al naţionalei în ziua în care va împlini 40 de ani.

În jurul lui Latovlevici a curs mai multă cerneală decât în jurul lui Fachetti şi, dacă ne referim la fundaşii stânga români, decât în jurul lui Nae Ungureanu, Ioşca Vigu şi