Iată, de ce ţi-e frică nu scapi: mă întrebam, în corespondenţa de ieri, cam ce poate înţelege un privitor "din afară" din filmul despre Ceauşescu: printre altele, din secvenţa cu vitrinele unui magazin de alimente umplute cu mâncare (şi aşteptând, ca un muzeu al produselor de ceară, vizita Tovarăşului, în clasica potemkiniadă), un comentator occidental a înţeles taman invers că acele vitrine indică faptul că varietatea produselor lăsa de dorit! (asta ca să vă amuzaţi).

Altul a înţeles că Tovarăşul a fost "mai mult un naţionalist decât un internaţionalist socialist" (e adevărat, e dificil să explici, mai ales dacă nu eşti istoric, cum acel "naţionalism" a fost un instrument de operare în favoarea puterii personale absolute). Comentatorul din Le Figaro recunoaşte: faptul că "autorul livrează copia brută, un fel de istorie fără vorbe şi fără repere datate nu te prea ajută să descifrezi misterul unui membru influent al Partidului Comunist Român devenit preşedintele României".

Deci, misterul rămâne! A nu se înţelege că ideea de a face acest film n-a fost o idee bună. Dimpotrivă, cu cât arhivele noastre de imagini ale istoriei vor fi mai scotocite şi mai divers montate, cu atât mai bine! Iar prezenţa unui asemenea documentar într-o vitrină internaţională de anvergura Cannes-ului e, evident, benefică. În bombardamentul de filme şi de imagini de la festival, te trezeşti că acele imagini despre "stima noastră şi mândria, Ceauşescu, România" te urmăresc, te obsedează, nu reuşeşti să le uiţi; nu uiţi, deşi ai vrea, privirile şmechere sau spinările încovoiate ori zâmbetele de golănaş sau gravitatea de peşte mort - ale unor personaje din apropierea Tovarăşului, intelectualii noştri de partid şi de stat.

Te urmăreşte şi faptul că n-ai reuşit să înţelegi care e criteriul după care autorul şi-a ales exemplificările: de pildă, de ce tocmai Radu Pop