Pentru fiecare ţară ostilă faţă de străini şi aproape complet lipsită de obiective turistice, există cel puţin un om care vrea neapărat să o vadă, fiind în stare să se certe cu vameşul dacă nu-l lasă să intre. Octavian, un fotograf român care trăieşte de vreo patru ani în Helsinki, a încercat prima oară să viziteze Transnistria în iarna lui 2010, dar abia acum i-a reuşit.

Drumul de la Chişinău la Tighina durează cam 45 de minute, mai ales dacă ai norocul să mergi nu cu o Lada veche, ci cu un automobil. La graniţă te controlează nişte ruşi înarmaţi cu Kalaşnikoave, genul de oameni aprigi pentru care nu e nici o ruşine să bei vodcă dimineaţa. Călătorii care se aventurează dincolo de Nistru trebuie să ştie că republica autoproclamată are o politică extrem de strictă în privinţa şpăgilor. Cine nu ia riscă să zboare din poliţia de frontieră. Partea bună e că, pentru nişte oameni înarmaţi şi cu puteri aproape discreţionare, vameşii transnistreni cer extrem de puţin. După trecerea frontierei, te poţi lăuda cu cel mai ieftin jaf armat în urma căruia se poate supravieţui.

Dacă ai paşaport românesc şi nu te însoţeşte nici un basarabean care să pună o vorbă bună în rusă pentru tine, şansele de a intra în Transnistria sunt aproape nule. În urmă cu doi ani, la prima tentativă de a vizita Tiraspolul, Octavian a fost dat jos din microbuz fără nici o explicaţie chiar ­înainte de intrarea în Tighina. De data asta a venit ceva mai pregătit, fiind dotat nu doar cu paşaport, ci şi cu trei amici moldoveni care i-au explicat vameşului că vor doar să-i ureze la mulţi ani unui membru al Guvernului de la Tiraspol pe care-l cunoşteau personal. Probabil că, ţara fiind atât de mică, aproape fiecare cetăţean al ei e membru al Guvernului, dacă nu chiar preşedinte sau premier.

Ce face ca Transnistria să fie diferită de alte teritorii care se administrează singure nu e neapă