Zilele trecute, am fost martorul unei conversaţii în metrou între doi inşi maturi ce păreau amici, oameni învăţaţi după felul cum vorbeau. Nu pot să neg că nu-mi place să trag cu urechea. E o veche slăbiciune. De altfel, fără acest mic spionaj al micilor întâmplări zilnice, viaţa ar fi mai searbădă.
La un moment dat, între Unirii şi Eroilor, unul din cei doi i-a spus celuilalt, mâhnit: Am nişte disensiuni... Cum ai spune necazuri. Nişte necazuri. Era întâia oară când auzeam folosită în limba română o asemenea propoziţie, la persoana întâi. Să ai aşa ceva... Celălalt a tăcut, înţelegător, pe urmă a întrebat unde, iar primul a precizat în familie.
Dădusem deseori de acest cuvânt prin ziare, prin cărţi, la conferinţele, cuvântările, analizele cu luări la mişto, de pe la t.v., dar în vorbirea curentă, de zi cu zi, în cele câteva sute de vorbe strict necesare întrebuinţate ca să trăim cu toţii de azi pe mâine, nu. Nu auzisem până atunci.
Era ca o premieră lingvistică. Astfel că îmi încordai şi mai mult auzul... Sigur, putea să zică şi dezacorduri. Dar alesese cuvântul acela mai rar. Vasăzică, omul avea nişte disensiuni. Şi am înţeles puţin după aceea de ce, anume. Nu era vorba de nişte idei, de ceva teoretic. Era la mijloc o chestie afectivă, sentimentală. Nu că nu ar exista şi aici dezacorduri... Există, bine înţeles, însă în alt mod. Pe urmă mai e o chestie... Un cuvânt nou, necesar, îşi sapă încet şi sigur albia cea mai lesnicioasă în pofida împotrivirilor, asprimilor, configuraţiilor complicate ale terenului, supunându-se dinamicii neînduplecate. Până ce, într-o zi, ori într-o epocă, ajunge la liman, se varsă în eleşteul comun clocotind de lişiţe şi de raţe sălbatece al limbajului general folosit.
Ce mă frapase pe mine în vagonul acela nou de metrou ce mirosea încă a vopsea şi în care parcă şi vocabularul pasagerilor din
