Scriu aceste rânduri dintr-o berărie din Santiago de Chile. E o propoziţie scurtă, de ziar, dar mai ales adevarată. O frază care îşi are totuşi realismul său magic. Am venit aici, după douăzeci de ore zbor, pentru Summitul UE-CELAC. Ce va face Uniunea Europeană în relaţiile ei economice cu America Latină?
Vor fi discuţii importante, dar deocamdată sunt în această berărie cu scaune ordinare, ca în orice novella, ba chiar telenovelă. Am coborât la staţia de metrou Santa Lucia, am intrat aici şi am pus pe masă un Don Quijote de alamă pe care l-am cumpărat pentru un scriitor bucureştean, octogenar, domnul Radu Cosaşu, îl ştiţi, un Cavaler al fiecărei triste figuri din cronicile de zi cu zi.
Mă uit la acest Don Quijote de alamă şi mă rog la el ca la un Dumnezeu să îmi iasă reportajele. Ce îşi poate dori un ziarist aflat la celălalt capăt al lumii? Mi-e de ajuns asta: „Ajută-mă, Doamne, să-mi iasă reportajele!”
Nu este o dimineaţă portocalie, nu e nici măcar roşie ca remuşcarea, e o dimineaţă de vară, dincoace de Ecuator, sunt 30 de grade minunate la umbră, difuzoarele revarsă versurile formaţiei Rafaga. E o coincidenţă care îmi dă speranţă. Ştiu aceste versuri, pe ele am învăţat perfectul simplu în limba spaniolă, la Institutul Cervantes, pe când nu se mutase încă lângă Cişmigiu. „Mă minţişi şi apoi mă părăsişi, îţi bătuşi joc de marea mea iubire”. Îmi port din nou părul lung şi mă simt iar tânăr, le fredonez şi, pare ireal, dar nu e!, barmaniţa mă invită la dans. Dansez cu barmaniţa. Port un tricou cu bretele inutile, barmaniţa mă plesneşte cu elasticul bretelei care îmi şerpuieşte pe spate şi râde. Ra-fa-ga! Cumpăr o apă plată, o plătesc cu o hârtie de o mie de pessos, pe care zâmbeşte, pe sub mustaţă, însuşi don Ignacio Carrera Pinto (militar şi erou chilian, 1844-1882).
Sunt într-o berărie din Santiago de Chile. Nu am putut dormi. Nu fusul orar