Noii guvernanţi de la Chişinău se vor trezi curând cu spatele la zid. După alegerile din Moldova, de la Bucureşti au curs îndemnurile pentru unitatea opoziţiei – ca şi cum noi am avea de dat lecţii în această privinţă. Sfaturile sunt bune, dar acum Chişinăul are nevoie de bani. Oricum va fi alcătuit, noul guvern se află sub spectrul falimentului. Fără o masivă injecţie financiară, din septembrie, ţara nu va mai putea plăti pensii şi salarii.
Situaţia seamănă cu cea a României de după alegerile din noiembrie 1996, când noul guvern reformist s-a trezit cu bănci devalizate, rezerve ale Băncii Naţionale secătuite, stocuri de combustibili pe sponci. În ianuarie 1999, cu minerii lui Cozma în marş spre Bucureşti, acompaniaţi propagandistic de Vadim Tudor, Marius Tucă şi Dan Diaconescu, România trecea razant pe lângă încetarea de plăţi.
În care ar fi plonjat, cu consecinţe incalculabile, de n-ar fi fost sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii. A venit apoi momentul Kosovo, cu situarea României ferm de partea NATO. Şi, în pofida primirii glaciale, pe alocuri ostile, a PDSR şi PRM, premierul britanic de atunci, Tony Blair - poate, viitorul preşedinte al Europei - a anunţat, în Parlamentul de la Bucureşti, că suntem invitaţi să începem negocierile de aderare la UE. În mai puţin de un an, am trecut de pe marginea prăpastiei alături de cele mai puternice organizaţii ale lumii. Dar un asemenea miracol nu ar fi fost posibil fără hotărârea unui Occident, care adesea a mânat de la spate o clasă politică autohtonă rapace şi anchilozată.
Azi, oricât de reformişti vor fi noii guvernanţi de la Chişinău, fără sprijin european şi, poate, american, ei se vor găsi cu spatele la zid. Iar Rusia, care deja i-a oferit lui Voronin un ajutor de criză de vreo 500 de milioane de dolari, şi care mai poate recurge şi la dezgheţarea conflictului transnist