Echivocul problemei identitare vine din existenţa a trei instanţe implicate, din perspectiva cărora se poate da un răspuns: răspunsul lui Ionescu însuşi, cel al românilor (istoriei literaturii române), cel al francezilor (istoriei literaturii franceze). Este ca un conflict în care există trei împricinaţi şi fiecare are dreptul la opinie. Din combinarea răspunsurilor posibile în funcţie de aceste 3 instanţe rezultă 4 situaţii distincte dacă discutăm în proporţii matematice (100%, 0%, 33%, 66% acceptă răspunsul francez, de pildă) şi 8 variante dacă luăm în considerare şi repartiţia opţiunilor. între cele 8 (un ex. Ionescu se afirmă român, românii îl cred român, francezii îl cred francez) numai în două cazuri se poate vorbi de o identitate clară: cînd toate trei răspunsurile spun român sau, invers, cînd toate trei spun francez.

Problema poate fi pusă însă şi altfel, doar din perspectiva lui Ionescu însuşi, iar aceasta a fost opţiunea esenţială a lui Matei Călinescu în studiul despre miturile identitare ionesciene. Atît conducerea argumentaţiei sale cît şi rezolvarea sînt elegante. Îi voi respecta, în replica mea, opţiunea, dar voi muta accentele, ajungînd, în final, la altă concluzie. Întrebarea mea este: se poate vorbi despre un conflict identitar român-francez sau chiar despre o problemă identitară, în sensul tare al cuvîntului, măcar în cazul tînărului Eugen Ionescu? Răspunsul se construieşte pe trei planuri: imaginea interbelicului Eugen Ionescu din jurnalele congenerilor săi, aşadar contextul biografic, în al doilea rînd contextul cultural şi în fine contextul operei, care la Ionescu traduce fidel obsesiile vieţii.

Schimbare de decor

Fără îndoială că aventura conştiinţei identitare se cristalizează pentru Eugen Ionescu o dată cu prima mare schimbare de decor din piesa personală: mutarea de la Paris la Bucureşti. Se simte exilat va sp