Monica Roşu (26 de ani), dublă campioană olimpică şi europeană în 2004 (la sărituri şi cu echipa) şi vicecampioană mondială în 2003 (cu echipa), a vorbit pentru Libertatea despre momentele care i-au marcat cariera sportivă, dar şi despre planurile sale.

Libertatea: Monica, unde şi când ai început gimnastica?

Monica Roşu: Aveam 4 ani când am primit un flyer la grădiniţă, cu înscrierile la gimnastică. Îmi plăcea acest sport, aşa că mama m-a dus imediat la Sport Club Bacău.

Ce sacrificii a trebuit să faci pentru sport?

În copilărie, viaţa mea se împărţea între şcoală şi sala de antrenament. Nu prea am avut timp de joacă ori de alte activităţi specifice copiilor. În plus, am plecat de acasă de la o vârstă fragedă, 12 ani, şi nu mi-a fost uşor să stau departe de familie.

Cum a fost drumul tău în gimnastică?

De când mă antrenam la clubul din Bacău visam să ajung o gimnastă mare. După intrarea mea în lotul naţional de junioare, am înţeles că trebuie să mă pregătesc serios, să muncesc mult, pentru că aveam şanse să ajung acolo unde îmi doream. În anul 2002, am promovat la lotul olimpic de la Deva. Am fost zece fete selectate şi, dintre toate, am rămas doar eu. Antrenamentele erau mai lungi şi mai dificile. Acolo era un fel de laborator de medalii. Momentul retragerii, cumplit

Cum ai descrie momentul din 2005 când ai fost nevoită să renunţi la sport?

Mi s-a descoperit o problemă la coloana vertebrală, iar doctorii mi-au interzis să mă mai antrenez. A fost cumplit. Din cauza asta, am pierdut un Campionat Mondial şi unul European. Am făcut adrese către toate instituţiile abilitate pentru a mi se permite să concurez pe semnătură proprie. Totul a fost în zadar. Însă sportul te învaţă să câştigi cinstit şi să pierzi demn. Tocmai de aceea este frumos, pentru că este plin de neprevăzut.

Ne-am obişnuit să obţinem medalii, dar ne-am î