Chiar dacă a venit iarna, chiar dacă e ger mare şi zăpezile au pus stăpânire pe toate drumurile şi pe toate gândurile noastre, nemulţumirea colectivă nu s-a vindecat. Coşmarul celor mulţi, care acum îndură frigul, foamea şi nefericirea, nu e nici pe departe pe sfârşite, temperaturile de minus douăzeci de grade Celsius au blocat şosele, trotuare, străzi pietonale, dar nu au reuşit să îngheţe sentimentele acelora care ştiu că nu suntem pe calea cea bună.
Nu mai ţin minte când a început totul şi nici nu ştiu să apreciez care va fi finalul acestor evenimente. Un singur lucru mi-e clar, din toată nebunia vremurilor pe care le trăim: deodată, toată lumea şi-a întors privirea spre Piaţa Universităţii, spre Piaţa Victoriei şi spre alte zone în care s-au aflat protestatari. Pe toţi a început să ne intereseze soarta celor din jur. Moartea marelui actor Emil Hossu, care şi-a rostit public testamentul, ne-a dat peste cap de tot. Nici acum nu-mi vine să cred că a plecat dintre noi!
Militarul care a avut curajul să iasă şi să-şi spună părerea, îmbrăcat în uniformă, i-a impresionat pe toţi. Surprinzător şi memorabil gestul de a pune înaintea interesului profesional demnitatea şi binele celor mulţi. Bătrânii care şi-au riscat sănătatea pentru a-i sprijini pe tinerii civilizaţi să-şi câştige dreptul la un viitor mai bun merită tot respectul celor care nu au avut timp, putere sau îndrăzneală ca să vorbească. Ce mult ne lipseşte adevăratul drept la opinie! De fapt, ce dor ne e să ştim că vocea ni se aude, că are importanţă ce dorim, ce gândim, ce vrem să modificăm! Cuvântul încă e o prioritate. M-am săturat şi eu de perspectivele idealiste şi de speranţele deşarte. Nu mai e loc de visare, suntem pe marginea prăpastiei şi nu ştim ce să facem. Să ne aruncăm sau să ne agăţăm de o iluzie oarecare?
În tot acest timp, diversiunea e în continuare salvarea celor ca
