fişe de lectură, inventar incomplet Pus să explice, pe vremea cînd formula era la modă, ce se înţelege prin avutul obştesc, un copil al anilor '80, a răspuns că înseamnă "tot ce nu ne aparţine". Ajunsă în spaţiul public, viaţa privată suportă acelaşi regim de perpetuă naţionalizare, iar speranţa că fostul proprietar de drept se va bucura vreodată de restituirea cuvenită nu intră în discuţie. Ar fi şi greu, fiindcă noi transformăm, cei dintîi, propria existenţă în avere comună. De obicei o risipim singuri, în călătoriile cu trenul, încredinţînd unor oameni pe care n-o să-i mai vedem niciodată lucruri neştiute nici de cei mai apropiaţi, sau o vînturăm în saloanele de spital, în lungile intervale de plictiseală colectivă. Infernul confesiunii, mlaştina lui caldă şi colcăitoare ne soarbe atunci cu încetul, chiar dacă rămînem doar martori tăcuţi la spusele altora. Ar fi simplu să credem că această păgubitoare înclinaţie s-ar datora, cu deosebire, regimului trecut, care nu ne lăsa să spunem adevărurile dureroase ale vieţii sub dictatură. Societatea multilateral dezvoltată crease doar cadrul propice pentru vechea deprindere de a mărunţi secretele personale cu povestiri lăudăroase, triviale sau plîngăreţe, spuse la cozi, în aglomeraţiile din faţa ghi-şeelor cu orar capricios, ori aşteptînd primirea în vreo audienţă. La sărăcirea generală, am adăugat din proprie pornire sărăcirea noastră prin indiscreţie.

"Voi aţi adus iubirea

în viaţa de partid" Cu toate că nu ne era folositoare nicidecum, marea curiozitate ce ne bîntuia atunci era să aflăm "cum sînt ei" cu adevărat în viaţa privată. O parte dintre dictatorii care au chinuit lumea în secolul 20 a trăit în mare secret: lui Hitler nu i se cunoşteau aventuri, Stalin era un văduv sobru, Gheorghiu Dej un tată trist. Cu Hruşciov a început transparenţa intimităţii: el avea familie, soţie cu care circula prin lume