Eram la mare, în acei ani..., cînd totul se închidea fix la ora 10 seara fix, cînd restaurantele, cofetăriile (termenul "cafenele" devenise fără încărcătură semantică - e drept, nu-i luase loc un altul, derivat eventual de la celebrul "nechezol") etc. îşi invitau clientela - mai elegant, mai răstit - să grăbească consumaţia (care se reducea la o ofertă minimală şi etern aceeaşi - zi de zi şi sezon de sezon, unul mai estival decît altul). Ne aflam pe o terasă, la lumina obscură a tuburilor de neon, veşnic pîlpîindă, în faţa unor mese pătrate, de fix patru locuri (aceleaşi în toate "locantele" de acest fel), gata să ne ridicăm... Cînd atmosfera cenuşie a fost momentan disipată de întrebările retorice, pe un ton continuu ascendent - de la nedumerire, confuzie, pînă la iritare şi indignare: "Why close?!", "It's only ten!", "What about you?!", "I want some more beer!", "Somemore!", "Waiter!!", "What's this?!!". În acelaşi timp, ca o reacţie în lanţ, la o masă alăturată, un alt grup de vorbitori de engleză - una extrem de ciudată, pentru urechile mele de trăitor exclusiv pe pămîntul autohton (aveam să mă dumiresc însă destul de repede că erau australieni, poposiţi, dintr-o profundă eroare, pe ţărmul Pontului Euxin) - încercau cu greu să facă faţă avalanşei de întrebări - tot retorice - ale unui puşti de aproximativ 12 ani care, pe aceeaşi tonalitate - de la nedumerire, pînă la iritare şi indignare - nu-şi putea stăpîni uluiala că de jur împrejur nu vedea alt tip de maşină... decît Dacia: "What kind of a country is this? Look around: there are only Dacia, and no other kind of a car! Only Dacia! You see!?..." Tot în acei faimoşi ani de glorie ceauşistă, am reuşit performanţa absolută a unei excursii în R.D.G. Echipajul din care făceam parte călătorea într-o Ladă portocalie (marcă de invidiat în acele vremuri, în care -

după cum s-a putut constata din relatarea a