Un dram de preocupare pentru nevoile celuilalt ar creşte speranţa de viaţă într-o Românie îmbătrânită în rele. Cine s-a plimbat pe străzile oraşelor occidentale ştie că trecătorii obişnuiţi au figurile destinse şi că îşi zâmbesc relaxaţi atunci când interacţionează. „Afară“, cum numeam odată vestul Europei, ghişeele instituţiilor publice nu sunt asediate de plătitori nervoşi de taxe şi impozite, bicicliştii nu fac slalom printre maşini parcate aiurea şi pietoni exasperaţi de circulaţia haotică, iar în unităţile sanitare activitatea se desfăşoară exclusiv pe baza programărilor, nimeni neavând tupeul să se bage în faţă. Asta ca să luăm doar câteva exemple.

Pe scurt, starea de spirit a germanului, francezului sau belgianului de rând nu este alterată de mârlănii şi inepţii birocratice, deşertate din preaplinul frustrărilor funcţionăreşti. Mai mult, poţi sta liniştit pe terasele cafenelelor şi poţi privi lumea, fără a fi sâcâit de reţelele de cerşetori şi fără a inhala praf atunci când sorbi din ceaşcă. Deci, acolo se trăieşte civilizat.

La noi, majoritatea oamenilor care merg pe stradă sunt posomorâţi şi irascibili. E suficient să atingi pe cineva din greşeală pentru a te pomeni servindu-ţi-se o porţie zdravănă de sudălmi. Enervezi şi eşti enervat la tot pasul.

Măturătorii (of!, oare de câte ori voi mai fi nevoit să scriu despre ei!?) te sfidează la ora 9.00 dimineaţa, ridicându-ţi în cap nori din praful îmbătrânit al oraşului. Probabil, dacă ar putea să-i adune în făraşele mizere şi pe nefericiţii care li se nimeresc în cale, ar face-o fără de preget. Oamenii ăştia sunt impasibili la orice, inclusiv la propria existenţă. Departe de mine gândul de a-i desconsidera, însă modul în care se raportează la propria muncă amplifică, în peisajul tern al oraşului, senzaţia de murdărie.

Desigur, mai vinovaţi decât ei sunt acei