Oriîncotro te uiţi, dai de o depresie, de un blocaj fără soluţie, de un reînnoit prilej de descurajare.

Există ceva mai rău decât frica, decât frica aceea devenită divertisment despre care scriam de curând. Este marasmul, senzaţia că necazurile zilnice au devenit o maladie cronică, inevitabilă şi nevindecabilă. Oriîncotro te uiţi, dai de o depresie, de un blocaj fără soluţie, de un reînnoit prilej de descurajare.

Iată, de pildă, reforma învăţământului. Noul ministru se recomandă ca fiind bine informat, decis, înzestrat cu discernământ şi spirit de iniţiativă. Ştie ce vrea, are experienţă şi e motivat, în mod evident, de cele mai bune intenţii. Presa a avut însă grijă să-l gareze într-o fundătură: a descoperit că e posesorul unui automobil de lux. Nu contează că e vorba de un automobil achiziţionat înainte de începerea mandatului ministerial, nu contează că faptul de a avea un Jaguar - mai ales când posesorul lui a lucrat ani întregi în străinătate - nu e, în sine, descalificant şi nu are de-a face cu problematica reformei. Contează că am găsit cu ce să distragem (şi să distrăm) atenţia publică, cum să mutăm accentele de pe esenţial pe accesoriu, cum să speculăm, retoric, contrastul dintre sărăcia autohtonă şi standing-ul guvernamental. Pe de altă parte, într-o emisiune televizată despre necesitatea unor revizuiri radicale ale sistemului de învăţământ autohton, apare un profesor de istorie supărat (probabil pe bună dreptate) pe manualele de liceu, dar încă nepregătit să folosească bine limba română: spune frecvent „ora doisprezece", iar când un interlocutor cuviincios îi atrage atenţia că se spune „ora douăsprezece", reacţia lui e aiuritoare: „eu sunt profesor de istorie, nu de română".

Carevasăzică, exigenţa unei corecte folosiri a limbii materne nu-i priveşte decât pe profesorii de resort. În aceeaşi emisiune, purtătoarea de cuvânt a ministerul