Festivalul IPIFF este unicul din ţară care aduce în prim-plan producătorul de film, precum şi necesitatea de a profesionaliza această breaslă cu propriile ei argumente şi reguli. În acest sens, încă din primul an al festivalului, a funcţionat în paralel şi o şcoală pentru tinerii producători, organizată pe modelul unui workshop de către Anita Lewton, la rîndul ei producător şi un remarcabil partener de dialog al tinerilor care se formează printr-un contact real cu lumea destul de dură a producţiei de film, şi Rebecca Knapp în colaborare cu NPA (New Producers Alliance) din Marea Britanie. Chiar dacă este mai discretă, această activitate defineşte în mod esenţial raţiunea de a fi a festivalului, care şi-a găsit nişa sa, prin formarea unor profesionişti în domeniu pentru finanţarea alternativă a unor producţii care n-ar avea nicio şansă doar cu concursul CNC-ului care bagă bani serioşi în superproducţiile pompieristice de doi bani ale infatigabilului Nicolaescu sau în rateurile pe bandă rulantă ale lui Mircea Daneliuc. Şcoala de film românească tinde către o diversificare a ofertei, regizorii tineri care trec cu succes prin experienţa scurt metrajului aspiră la primul lung metraj, iar producătorii de film mediază această nevoie de film românesc cu partenerii interesaţi de finanţarea unor proiecte cinematografice. Începînd cu acest an, directorul festivalului, Dinu Tănase, şi-a propus o orientare mai accentuată a festivalului către producţia autohtonă de film, iar în cadrul competiţiei de lung metraj a ales o formulă cu care nu rişti nimic, aceea a filmelor de mare gală, No Country for Old Men, Nuovomondo, Atonement, My Blueberry Nights, There Will be Blood, La Vie en Rose/La Mome, Restul e tăcere etc. Personal am o nostalgie după festivalul de anul trecut, cînd o excelentă selecţie a inclus filme mai puţin cunoscute, însă foarte bune, - în ciuda tuturor adversităţilor n