Cînd te cheamă Mann şi vrei să apari pe aceeaşi scenă pe care se produc dejaThomas (tatăl) şi Heinrich (unchiul), îţi trebuie ceva talent ca să atragi atenţia. Dacă mai eşti şi gay, dependent de droguri şi "furios", cu atît mai rău; aceste calităţi ţi-ar putea fi de folos ca insigne de autopromovare azi, cînd am ieşit din "era suspiciunii" de care vorbea Nathalie Sarraute (dar oare am ieşit cu adevărat?), însă în anii '30 ai secolului trecut nu erau decît o conservă zornăitoare legată de coadă. Klaus e fiul cel mare al unei familii cu cinci copii, are talent şi e un scriitor precoce, iar gurile rele spun că din acest motiv tatăl s-a simţit ameninţat şi l-a considerat tot timpul persona non grata. Relaţia lor conflictuală e un fapt public, comportamentul amîndurora - psihanalizabil ş.a.m.d. Îi uneşte, surprinzător, opţiunea comună pentru autoexil (are) dincolo de graniţele Germaniei fasciste, semn că cel puţin conştiinţa morală e moştenire de familie. De altfel, ambii mor în exil: tatăl în Elveţia, iar fiul la Cannes, în 1949, dintr-o supradoză de somnifere. Notă: Klaus Mann e autorul unuia dintre cele mai cunoscute romane despre exilul din timpului celui de-al Doilea Război Mondial, Der Vulkan (1939).

Nu ştim ce destin literar ar fi avut Klaus Mann dacă nu şi-ar fi pus capăt zilelor. Nimeni nu ştie, de asemenea, dacă timpul ar fi decantat balastul de pepitele talentului şi fiul rebel ar fi fost capabil să dea un roman peste valoarea Muntelui vrăjit. Mulţi cred că, în ciuda faptului că a scris un număr considerabil de romane, povestiri şi piese de teatru, fiul lui Thomas Mann n-a reuşit nici măcar să clintească gloria tatălui, şi basta. Problema pusă în felul acesta trădează, fireşte, un viciu de percepţie: cei doi scriitori nu trebuie receptaţi exlusiv în termeni concurenţiali, ei scriu diferit, fac parte din generaţii distincte şi se adresează, cred, un