De când sunt n-am văzut o masă mai amorfă, mai supusă, mai penibilă decât masa parlamentară democrată. Cum începe sfârşitul? Unii ar fi tentaţi s-o ia de la Adam Babadam, cu Alfa şi Omega în trăistuţă, alţii s-ar adânci în calcule infinitezimale cu perioadă. Filosofii de pripas ar decreta în masă că-n început ne e sfârşitul (de la T. S. Elliot citire), iar fizicienii de cafenea ar etala principiul conservării energiei. Căci despre energie vorbim azi. Energia politicianului – care pare şi inepuizabilă, şi secătuită înainte de a fi extrasă. Ceea ce, însă, îmi e evident cu o claritate amarnică e epuizarea energetică a doi coloşi ai spaţiului politic românesc: Traian Băsescu şi PDL.

Să fim înţeleşi. Fără preşedinte, PDL ar fi un partid la jumătate, dacă nu la un sfert din valoarea electorală acumulată. E clar că nu poate şi nu vrea să aibă vreun (alt) lider. Vreo voce. Vreo idee. De când sunt n-am văzut o masă mai amorfă, mai supusă, mai penibilă decât masa parlamentară democrată. Cu o ureche ciulită pâlnie către Cotroceni, ba cu amândouă urechile, cu nările-n vânt, să vadă de unde bate vântul, cu limba scoasă – după cum plastic, deşi inocent, explica domnişoara Băsescu –, ca un câine credincios, partidul aşteaptă ordonanţele domnului preşedinte! Tot ce mişcă-n ţara asta (sau doar în partidul sus-numit) nu are decât un singur Dumnezeu, un unic conducător suprem. Ce ar fi mândrii săi parlamentari fără charisma prezidenţială, fără sprijinul necondiţionat al idioţilor istorici, fără parfumul de legendă cu care se şpreiază cele trei vestale pedeliste (Anastase, Ridzi şi Udrea)? Sincer? Un mare fâs. Berceanu cel ironic ar fi acoperit de ridicol. Boureanu cel grobian ar fi sufocat de ridicolul primei sale aventuri maritale, mai gogonat decât oricare prezumtiv amant al Alinei Gorghiu. Iar Blaga ar cădea la pace cu Tăriceanu. Nu mă plictisiţi cu Videanu, că ameţesc