Nea Mihai e cel mai fericit om din lume. O dată pe lună îi vine pensia la poartă, iar de două ori pe zi îşi ia „copilele“ - vreo zece oi şi vreo zece capre – şi le scoate la păscut. De fapt, oile sunt miei, iar caprele – iezi, căci toate cornutele lui nea Mihai fac parte din „generaţia 2009“. Adulţii turmei sunt sus, la munte, şi se pregătesc de transhumanţă. Nea Mihai nu se orientează după ceas. Orologiul lui e soarele, mai exact poziţia acestuia pe cer. Dimineaţa, când soarele se înalţă cât un stat de om, nea Mihai se ridică de la masă, face semnul crucii – „Doamne-ajută!“ -, îşi ia „mândrele“ din ţarc şi le conduce spre luncă: ele înainte, el în urma lor. Mieii sunt ascultători, merg agale şi nu se abat de la drum, dar iezii sunt de-a dreptul obraznici. Se grăbesc să ajungă în zăvoaie, unde festinul e asigurat de tot felul de arbuşti, iar pe traseu apucă, ridicaţi în două picioare, frunze şi muguri care au rezistat tentativelor anterioare.
Cum trece de podul Bâlţii, nea Mihai îşi lasă „mândrele“ s-o apuce încotro vor. Mieii ar paşte în câmp deschis, dar iezii, mereu neastâmpăraţi, îi atrag spre pădure. Turma se mai linişteşte în zăvoiul Văii Negre, unde frunzele verzi, iarba suculentă şi umbra răcoroasă le îndeamnă la tihnă. Iar nea Mihai profită pentru a-şi trage sufletul, întins pe iarbă sau rezemat în toiag. Dacă i se face sete, se apleacă bucuros deasupra unuia dintre izvoare, pentru o ulcică de apă rece.
E un răgaz necesar, căci urmează alte şi alte sprinturi ale iezilor neastâmpăraţi. Dar nea Mihai le ştie şi obiceiurile, şi traseele, şi năravurile. Se ţine mereu după ei, iar când i se pare că devin prea obraznici, îi cheamă la ordine. Pe unul îl ceartă părinteşte – „Mă, Piticule, de ce nu eşti tu cuminte?“ –, pe altul îl avertizează preventiv – „Negoro, să nu te prind că intri în porumbi!“. O căpriţă prietenoasă foc îi mănâncă di