Habar n-am ce l-a făcut pe Traian Băsescu să creadă că omul potrivit la vreme de criză poate fi Mihai-Răzvan Ungureanu (observaţi că am pus între cele două prenume liniuţa pe care, pe când era adjunct la Externe, pe vremea Convenţiei, o impusese printr-o circulară ca fiind obligatorie în transcrierea numelui său!).
O slăbiciune avea el pentru fostul ministru de Externe, a cărui debarcare n-o putuse împiedica pe vremea conflictelor cu Tăriceanu, dovadă că s-a prevalat de prerogativele sale pentru a-l reintroduce în circuit, la o instituţie cu care n-avea – cel puţin în aparenţă – nici o contingenţă: serviciul de spionaj. Dar, mă rog, ce contingeţi au avut Fulga sau Harnagea, ca să nu mai vorbim de Săftoiu? Un astfel de serviciu îşi vede de treaba sa, fără a-i implica prea mult pe şefii politici. Totuşi, experienţa managerială a junelui istoric şi diplomat nu era una care să-l califice pentru exerciţiul complex al guvernării. Probabil însă că preşedintele s-a gândit că lucrurile vor merge la fel ca pe vremea lui Boc: tot eu guvernez, indiferent cine e premier.
Cum-necum, MRU a devenit premier şi, cu privirea care balează sacadat câmpul vizual, a luat o aură de cocoş care vrea să pună ordine în ograda în care se cotcodăcea pe prea multe voci. În cele vreo 90 de zile în care a controlat mersul ţării, Ungureanu n-a reuşit, concret, decât două lucruri: să schimbe orarul de funcţionare al instituţiilor din subordinea guvernului pentru a se potrivi bioritmului său, şi să dea poporului bugetar ziua liberă de dinainte de 1 Mai. În rest a ratat totul: şi privatizările în care-şi punea mari speranţe clientela politică a PDL-ului, şi colaborarea cu aliaţii din Coaliţie, şi dialogul cu Opoziţia. A vrut prea multe lucruri dintr-o dată, hotărât să ardă etapele şi n-a realizat nimic. Nici măcar minima solidaritate sau loialitate a forţelor politice pe care le reprezenta ş