În pustie
În întunericul de nepătruns
al nopţii albesc pietrele ca nişte pîini:
înlăuntrul lor dospeşte tăcerea...
Stau singur la o masă lungă
înconjurat de sfeşnice
şi lumînări stinse
Iau de pe masă piatra
şi o împart în douăsprezece bucăţi;
cea de-a treisprezecea,
ultima, nevăzută, neadormită
o păstrez pentru mine.
„Unul dintre voi mă va vinde”, spun
şi cuvintele se rostogolesc
ca nişte pietricele de grindină
pe acoperişul nopţii...
Apoi, se întorc îndărăt.
„Cineva mă va vinde zic”,
însă în jurul meu nu e nimeni
decît tăcerea şi pustiul albit de razele lunii.
Spun şi în tăcere mă ridic pe vîrfuri,
şi singur îmi sărut obrazul,
şi apoi mă aşez liniştit la loc.
„Cineva mă va vinde,” repet,
O dată şi încă o dată, de o mie de ori...
Apoi întind mîna şi
aştept să-mi zornăie în palme cei treizeci de zloţi...
Îmi ciulesc urechile şi ascult
şi deodată, din cer,
se aude un hohot de rîs,
urmat de aplauze...
în timp ce un buchet îngheţat de trandafiri
mi se rostogoleşte la picioare...
Imagini pe strada
Kanta Grămezi de pămînt. Moloz. Tomberoane.
saci de plastic, cărucioare,
şi alături – căutătorul de gunoaie,
îmbrăcat la costum şi cravată (toate luate de la Second- Hand),
cu ochelari fumurii,
citeşte din opera lui Kant,
scoasă din tomberon. Răsfoieşte liniştit
paginile umede, murdare de noroi,
articulînd cu atenţie
fiecare silabă, fiecare cuvînt,
probabil în căutarea unui sens mai profund:
meditînd la raţiunea pură
şi la raţiunea impură
la voinţa de a trăi
şi la cea de a nu trăi...
Cineva aruncă un sac de moloz,
apoi a