Personalitate care nu mai spune mare lucru cititorului de astăzi, Alexandru Tzigara-Samurcaş a fost, timp de câteva decenii, o figură de prim plan a vieţii culturale, cu o activitate foarte variată, greu de schiţat în câteva rânduri de introducere la textul ce urmează.

Era coborâtor al unei familii de boieri, "divaniţi" care - de teama mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu şi apoi de invazia turcească - şi-a aflat un trecător refugiu la Braşov, de unde, în 1822, înaintaşul său Constantin Samurcaş a fost iniţiatorul unui demers caracteristic pentru crepusculul perioadei fanariote. Şi anume o corespondenţă ultrasecretă cu Friedrich von Gentz, mâna dreaptă a lui Metternich, care, generos recompensat, era gata să furnizeze informaţii ce puteau permite întrezărirea viitorului curs al evenimentelor.

Cu studii la Paris, Berlin şi München, Alexandru Tzigara-Samurcaş s-a consacrat, trup şi suflet, cunoaşterii şi promovării artei populare româneşti în ţară şi peste hotare. Numit director al Fundaţiei Universitare "Carol I" şi, ulterior, al Muzeului de Arte Naţionale, iar din 1911 profesor la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, a participat, numai până la Primul Război Mondial, la tot felul de congrese şi expoziţii internaţionale - la Paris, Liege, Berlin, Amsterdam şi Salzburg. După cum tot în acelaşi răstimp a procedat la estimarea odoarelor Mânăstirii Secu sau a celor din Eparhia Buzăului, a ţinut nenumărate conferinţe, a fost ales membru al Societăţii Regale de Geografie şi al Societăţii Arhitecţilor Români.

în 1913, deşi după vârstă nu mai putea fi mobilizat, s-a înrolat voluntar pentru ca, fiind martor al scenelor de pe câmpul de luptă "să poată să le eternizeze şi să contribuie prin cunoştinţele sale la formarea unei arhive nepreţuite a vitejiei româneşti".

După izbucnirea Primului Război Mondial, la rec