Dictatorul, indiferent de culoarea politică, se crede de neînlocuit, adică, la urma urmelor, nemuritor.
Cel mult, acceptă să predea ştafeta fiului său, conform modelului dinastic. Diferenţa constă, evident, în faptul că dinastiile propriu-zise nu mai dirijează politic ţările în care regalitatea a supravieţuit. Dictatorii se dispensează, ei, de parlamente şi de guverne, care devin decorative. Dictatorii încarnează ideea de putere în sine şi pentru sine. Nu-şi pot nici măcar închipui că le va fi luată într-o bună zi. Dar că le va fi contestată, aceasta, da, le trece prin cap, dovadă aparatul represiv pe care îl pun în funcţiune şi îl întreţin. I-am putea bănui de o anumită nesiguranţă, de vreme ce strâng averi considerabile, pe care, în timpul în care se află la putere, nu le pot cheltui. Nu se gândesc oare că vor avea nevoie de ele când nu vor mai fi dictatori? Nu e vorba însă de prevedere, ci de un simplu reflex al omului cândva sărac şi care achiziţionează ca hârciogul. Nu bani albi pentru zile negre, ci bani negri pentru zile albe. Sentimentul că sunt nemuritori este un drog suficient de tare ca să-i ferească de anxietatea pierderii puterii. Le râmâne, oricum, în situaţiile dificile, o formă psihologică de protecţie : sentimentul că fără ei nu se poate. După mine, potopul, spunea Ludovic al XIV-lea. Fără mine, haosul, ameninţa de curând Mubarack. Nu sunt vorbe în vânt. Sunt convingeri bine înrădăcinate în însăşi fiinţa dictatorilor.
Tocmai prevederea le lipseşte dictatorilor. Iată, de săptămâni bune, revoltele cuprind lumea arabă. În două ţări, dictatorii au fost deja alungaţi. Cine şi-ar fi închipuit că Mubarack, intangibilul şi indispensabilul preşedinte egiptean, va dispărea de pe scena istoriei după optsprezece zile de proteste? Şi totuşi, niciunul dintre următorii candidaţi la detronare n-a dat nici cel mai mic semn că ar fi înţeles ce se petrece.T