O voce de domnişoară m-a trezit în una dintre dimineţile trecute. „Alo?". Vocea era - cum preferă să spună un amic - dezumanizată de menirea de a vorbi în numele unei companii. Am simţit pentru o clipă că am vechea tresărire sovietică la întrebările despre nume, prenume, adresă, eventual rude peste hotare etc.: m-am gândit, fără să vreau, cu senzaţia de fluturi în stomac: „ce-am mai făcut?"
„Vă preîntâmpin că trebuie să veniţi şi să semnaţi contractul pentru livrarea..." „Da, de ce adică mă preîntâmpinaţi... Sună de parcă m-aţi avertiza că am de ispăşit o pedeapsă... Şi chiar de-aş avea..." „Fiecare aude ce vrea...", - mi-a retezat-o, înăcrită, vocea de la telefon...
N-am mai apucat să spun că aş fi devenit un client fericit pentru furnizorul monopolist de servicii dacă, de exemplu, cu scuzele de rigoare pentru deranj, mi s-ar fi spus simplu: „Vă rugăm respectuos să treceţi, când aveţi posibilitatea, pe la noi pentru a rezolva aşa şi pe dincolo..." Aşa însă am închis telefonul cu sentimentul de care am tot crezut ani în şir, ca cetăţean comun, că voi scăpa odată cu primenirea societăţii. Cel al neputinţei în faţa nesimţirii şi dispreţului...
Ştiţi sentimentul acela, din perioada sovietică, când cineva - şi era oriunde posibil - pur şi simplu hămăia la tine. Când îţi dădeai seama că nu poţi face nimic în faţa celuia care-ţi spunea sau îţi arăta că eşti un zero, un nimeni, un râs, nevrednic de pic de respect sau drept... Când aveai senzaţia că un fel de furie neputincioasă parcă îţi va exploda în piept...
Domnişoara, despre care nici măcar nu ştiu dacă a prins ceva din vremea socialismului sovietic, n-a hămăit la mine. Dar atitudinea pe care a afişat-o m-a făcut să cred că dispreţul faţă de om, lipsa totală de respect faţă de persoană în sine, până şi la nivelul comunicării cotidiene, intratul cu cizmele în spaţiul tău personal, suveran etc. au d