"Nu m-ai citi dacă nu m-ai fi înţeles deja" (I, 638). Aşa formulează Valéry principiul lecturii comode. Oamenii nu acceptă uşor o lectură ce presupune dificultăţi adăugate celor pe care le-au învins deja. E o părere de bun-simţ. Totuşi, în ceea ce priveşte literatura (căci de literatură e vorba), văd lucrurile diferit. Invers, mai exact. Acceptând, sigur, argumentul de mai sus, dar socotindu-l de ordinul evidenţei, deci neinteresant, eu cred că tocmai despre literatura autentică, "dificilă", se poate spune: "Nu m-ai citi dacă nu m-ai fi înţeles deja". De aceea, ca salariat al predării literaturii ce am fost timp de treizeci de ani, concluzia mea este: literatura, ca literatură, nu se poate preda. N-ai cum să-l faci pe adolescent să înţeleagă dacă n-a înţeles deja. Poţi, în schimb, să stârneşti în el o rezistenţă care merge până la ură şi să-l pierzi definitiv dacă-l obligi să citească ce nu-i stă în puteri. Valéry are dreptate să spună despre literatură: "Rari sunt muritorii pe care nu-i răneşte faptul de a nu înţelege şi care-l acceptă simplu, aşa cum accepţi să nu înţelegi o limbă sau algebra"(ib.).
Am povestit undeva o experienţă proprie: lucrând în secţia de artă a unui muzeu, aveam la îndemână - într-o vreme când nu era la îndemâna oricui - un album Picasso, din care nu înţelegeam nimic. Îl răsfoiam cu încăpăţânare şi nu făceam cel mai mic progres. Până într-o bună zi... Deschizându-l într-o dimineaţă, am constatat că înţeleg. Nu ceva mai mult decât (nu) înţelesesem cu o zi înainte şi nici mai puţin decât înţeleg azi. Nu. Exact atât cât pot să înţeleg. Era ca atunci când răsuceşti un comutator. Nu vezi ceva mai bine: vezi! Treci de la întuneric la lumină. Nu există un progres.
Cu arta, lucrurile par să stea la fel. Numai par. (Mi s-a întâmplat la fel cu Musil când devenisem de mult un "distins cărturar".) Este faimoasa trecere a cantităţii în