Azi, ca şi ieri, anticomunismul civic rămâne unul necesar.
În zilele acestea, Academia Civică aniversează, deja, 20 de ani de la înfiinţarea Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet. Dincolo de reuşita impresionantă a acestui proiect, reuşită pe care revista 22 a subliniat-o în nenumărate rânduri, acesta poate fi şi momentul unui bilanţ al anticomunismului românesc.
O impresie rapidă, poate prea rapidă, ne spune că acesta a eşuat şi încă pe mai toate fronturile. De la cel politic la cel cultural, trecând prin dimensiunea educativă şi cea judiciară, tabloul general nu ne dă prea multe semne încurajatoare. Unii pot spune că alte ţări stau şi mai rău, dar cred că acesta este ultimul argument care trebuie adus pentru a nuanţa ideea eşecului. Cred chiar că poate fi nu numai nuanţată, ci chiar contrazisă, dacă plecăm de la înţelegerea dualităţii fenomenului anticomunist.
Din 1990 putem observa două dimensiuni ale anticomunismului, una civică, explicit „antipolitică“, exprimată în Piaţa Universităţii, şi una partizană, a celor trei partide istorice. Deşi se vor uni în Convenţia Democratică, cele două dimensiuni au fiecare drumul ei. Alianţa Civică s-a delimitat până şi de PAC, partidul care se născuse din Alianţă, apoi a părăsit CDR când formaţiunile politice componente erau la putere. Memorialul de la Sighet, iniţiat de lidera mişcării civice din anii 1990, Ana Blandiana, este o reuşită tocmai pentru că pleacă de la constatarea eşecului coabitării anticomunismului civic cu cel politic. Primul are în mod fundamental un scop educativ, inclusiv moral. Celălalt instrumentalizează discursul despre trecut pentru a câştiga respectabilitate şi voturi.
De mai multe ori a fost declarat decesul anticomunismului. Mai ales criticii acestuia au avut grijă să nu facă distincţia între cele două an
