„Totul a mers bine. Vedeţi că i-am legat pietrele de mînă.“ Medicul se ţine drept, dar pare obosit. Se întoarce şi coboară scările. Capul rotund, cu părul alb, tuns foarte scurt i se mai vede cîteva secunde printre barele balustradei. Apoi dispare. Domnul cu care vorbise rămîne uşor descumpănit. „Dar cînd poate s-o vadă? O fi la terapie intensivă? Oare cînd o aduc în salon?“ Caută răspunsul, la întrebările nerostite, la ceilalţi omuşori îngrijoraţi care stau buluc pe scările care duc spre sălile de operaţii.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Spitalul e proaspăt renovat, însă o sală de aşteptare pentru toţi „aparţinătorii“ care-şi aşteaptă rudele să iasă de sub cuţit n-a făcut nimeni. Aşa că vreo şase-şapte persoane stau în permanenţă în capul acelor scări, cu feţele lipite de o uşă dublă de sticlă. Prin ea se vede un hol mare şi iarăşi nişte uşi, deasupra cărora stă scris „Bloc Operator“. În interior, un bodyguard cu faţă cumsecade, de om de la ţară, stă pe un scaun cu coatele sprijinite de genunchi. Privirea lui e goală, sau obosită, sau tristă. Stă ca pe băncuţa din faţa gardului şi se uită în pămînt. Din cînd în cînd, ridică privirea la semnele disperate ale celorlalţi de dincolo de uşă. Se ridică şi vine spre grămada de speriaţi. „Nu vă supăraţi, a ieşit doctorul cutare din operaţie? Unde e terapia intensivă? Îi duc pe aici?“ Şi aşa mai departe. Omul răspunde ce-o şti şi el. Promite să bage capul pe culoarul de la operaţii să vadă de doctorul cutare. Se întoarce după aia şi face un semn cu ambele mîini împreunate, le duce la ureche şi apleacă uşor capul într-o parte: semnul universal al somnului. Vine mai aproape spre cel care întrebase: „Sînteţi cu doamna aceea cu părul negru?“. „Da...“, zice neliniştit domnul. „Au scos-o, să ştiţi. Doarme acuma. E bine, nu vă faceţi griji“, mai spune bodyguard-ul