Atunci cand problema cresterii economice este discutata in conexiune cu cea a ideologiilor nationaliste, miza este, de obicei, aceea de a identifica un set de factori cu o raza de actiune locala ce pot perturba evolutia normala a unui fenomen istoric de extensie planetara. Altfel spus, daca este ca nationalismul sa determine in vreun fel soarta capitalismului, o poate face doar in sens negativ, ca o forta de inhibitie. Chiar daca se stie si ca nationalismul a putut fi folosit ca un mijloc de mobilizare sociala in competitia economica dintre state, se apreciaza ca aceasta politica a avut, pe termen lung, mai mult rezultate negative. Suntem obisnuiti sa concepem capitalismul - si de cele mai multe ori aceasta teza este considerata atat de evidenta, incat ne dispensam de reluarea sa explicita - ca pe un fapt prin excelenta international. Consideram deci ca de la sine inteles ca el are, mai mult decat orice alte curente de dezvoltare ale lumii moderne, o vocatie universala. Stim, desigur, ca s-a nascut intr-o arie istorica particulara - coltul nord-vestic al Europei la sfarsitul Evului Mediu si inceputul epocii moderne - si, ca atare, cateva natiuni isi pot revendica meritul de inovatori in materie. Este insa tot atat de bine cunoscut ca, de la primele sale etape, el s-a intemeiat pe schimburi si transferuri operate peste granitele politice, care, de altfel, abia atunci incepeau sa capete contururile si fermitatea statelor nationale. Ulterior, el a penetrat toate frontierele si a contribuit major la uniformizarea tuturor culturilor, chiar daca unele dintre acestea au cultivat adversitatea si dispretul pentru spiritul mercantil si materialismul plat al popoarelor aflate in avangarda prosperitatii economice. Desi cativa patrioti entuziasti ai epocii victoriene au putut sustine contrariul, faptul ca unele natiuni au jucat rolul de pionieri in saga mondiala a capitalismului