Nu ştiu cum s-a făcut, dar în ultima vreme am tot auzit, în contexte diferite, binecunoscutul adagio al fatalismului nostru mioritic. Sensul era de fiecare dată cam acelaşi: nu se face nimic şi nu se poate face nimic deoarece românu' nostru e fatalist, e resemnat, nu se luptă nici măcar pentru drepturile sale. Cel mai recent exemplu venea din domeniul corupţiei: o persoană care era în toate drepturile sale să-şi recupereze o proprietate şi care se afla în proces cu o altă persoană, care nu avea nici un drept, dar vroia proprietatea. Degeaba te mai zbaţi cu actele tale de proprietate, tot eu o să cîştig, că l-am mituit pe judecător! - i-a spus la un moment dat, cinic, aceasta din urmă proprietarei de drept. Iar aceasta nu numai că a pierdut, într-adevăr, procesul, dar nici n-a încercat să facă ceva, deşi fusese avertizată de oiţa năzdrăvană de la telefon. Explicaţia oferită de avocat a venit în sensul pe care îl puteţi bănui deja: Ce să-i faci, dragă, sîntem un popor mioritic! Un prieten antropolog italian s-a amuzat într-un mod sclipitor pe seama acestui recurs la Mioriţa în cazurile de corupţie. Mai morocănos şi pedant de data aceasta, aş vrea doar să dezmint public legitimitatea unui astfel de recurs. Şi iată, pe scurt, de ce: Mioriţa este o poezie populară şi, ca atare, produs a ceea ce numim o societate tradiţională. Aceste societăţi tradiţionale împărtăşesc pretutindeni în lume o particularitate definitorie care, în formularea lui Pascal Boyer, ar suna cam aşa: "unii oameni ajung, în anumite condiţii, să considere versiunea din ultimul an sau ultimul deceniu a unui mit sau a unui ritual drept singura manieră relevantă de a desfăşura aceste acţiuni." Lucru de mirare, care se cere explicat. Pentru aceasta trebuie să deschidem însă o scurtă paranteză. Să luăm, de pildă, aceste două proverbe: ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus şi norocul şi-l face omul cu mîna