Că reportajele privind modul în care au trăit oamenii aceste multe zile libere vor vorbi pînă la saţietate de petreceri "pe cinste" cu mici şi bere, era previzibil. Mai neaşteptată a fost o relatare din Piaţa Universităţii, de la ziua presei. După ce a arătat rolul capital pe care îl joacă mass-media şi cît de importantă este libertatea de exprimare, reportera, zîmbind şugubăţ către camera de luat vederi, ne-a informat că, seara, ziariştii vor trage, de ziua lor, "un chef pe cinste", semn - probabil - al vitalităţii profesiunii. Întîmplarea a făcut să citesc tocmai în această perioadă o culegere de eseuri a lui Philippe Muray intitulată Exorcisme spirituale III (Editura Les Belles Lettres, 2002). Autorul, deloc cunoscut la noi, e dintre cei pe care o cărţulie recentă, ce a provocat valuri efemere în lumea monden-mediatică pariziană, i-a numit "noii reacţionari" (din grup - un grup care, de fapt, nu există - ar mai face parte Michel Houellebecq, Maurice Dantec, Renaud Camus, Alain Finkielkraut, Pierre Manent, Marcel Gauchet, Pierre-André Taguieff şi alte personaje demne de toată stima; un exemplu la îndemînă din spaţiul românesc ar fi Patapievici). Romancier, polemist redutabil, spirit non-conformist, Muray propune, printre altele, conceptul de Homo festivus. Trăim, scrie el, într-un univers hiperfestiv care s-a substituit universului real. "Faire la fęte" a căpătat sensuri noi: este un mod de a te exprima, de a participa la viaţa publică, de a arăta că eşti de partea cea bună a baricadei, că ai încredere în progres şi în ideologia stîngii. Festivul a devenit esenţialmente cantitativ şi intranzitiv; sărbătoarea nu mai este, ca odinioară, o excepţie ci are tendinţa să ajungă ocupaţia cotidiană a oamenilor. În ceea ce s-a numit "societatea spectacolului" exista o distanţă între spectacol şi spectatori; acum, festivul presupune participarea totală, comunicarea per