Istoria a trecut peste el cu tancul. Şi la propriu, şi la figurat. În 1941, Mihai Voinescu era un ţăran simplu şi isteţ, care-şi trăia în tihnă tinereţea în comuna Dumbrăviţa. Într-o zi de marţi, împins de la spate cu patul puştii, a fost încorporat în armata maghiară. Au urmat 4 ani cu minuni şi cruzimi, în care a avut, permanent, deasupra capului umbra morţii: luptă în linia I, un an în lagărul rusesc, spargerea frontului şi încorporarea ca voluntar în armata română. 4 ani în care a trăit viaţa la limită şi în care, în acte, figura ca mort. Când s-a întors în satul natal, toată suflarea murmura ca în faţa unei minuni: „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a găsit”.

Are 92 de ani împliniţi, dar aşa cum e, „puţin la trup”, cu alură de ascet şi cu ochi vioi, pare un copil. Un copil care se bucură de viaţă, aşa cum i-a dat-o Dumnezeu. Iar viaţa sa pare desprinsă dintr-o carte de istorie, un jurnal de război sau un film hollywoodian. El însă nici nu se laudă, nici nu se plânge. Un soldat adevărat a învăţat lecţia tăriei şi onoarei. Iar Mihai George Voinescu este un soldat adevărat. Întinde mâna spre o cutiuţă de la marginea patului şi cu multă grijă, ne întinde legitimaţia de veteran de război şi decoraţiile: Crucea de fier a României şi „Victoria asupra fascismului”.

În anii ’40, Mihai Voinescu avea 20 de ani şi se numea „Vari” (nume ulterior transformat în Voinescu în 1968). Îşi ducea tihnit viaţa şi tinereţea în comuna Dumbrăviţa, de lângă Baia Mare. Era isteţ, citea, studia, ştia că Ardealul a fost luat de unguri, vedea radiotelegrafiştii unguri în zonă şi devoţiunea unui funcţionar de la primărie, dar evenimentele istorice păreau încă undeva departe.

Până când, în 1941, i-a venit şi lui ordinul de recrutare. În total erau 9 tineri din comuna Dumbrăviţa. Trebuiau să se prezinte la Regimentul 23 artilerie într-