● Undeva, Petre Pandrea scrie că "În metropole se îmbolnăveşte şi se chirceşte genul uman”. Cine locuieşte în marile aglomerări urbane ştie ce înseamnă tirania betonului. ţi se taie rădăcinile cu pământul, căci nimeni nu e făcut din asfalt, ci din ţărână. Cerul abia se zăreşte, e putred mereu, aerul are miros hidrocarburic, iar anotimpurile se succed negăbate în seamă. Sunt toate la fel, cenuşii şi plate, unităţi de măsurat timpul anost. Spiritele creatoare ale umanităţii au trăit în spaţii deschise, scăpând astfel de nimicitoarea boală a metropolei. Numai acolo li s-au desfăşurat aripile şi au cutezat să zboare. Iar zborul desăvârşeşte genul uman. Şi cum să zbori printre zgârie-nori, cum ?
● Cică "Până la patruzeci de ani, cu toţii ajungem să avem faţa pe care o merităm”, zice George Orwell. Vasăzică, la patruzeci de ani ne maturizăm definitiv. Descreşterea începe după. Copilul îşi îngroaşă liniile, contururile devin ferme, apar ridurile, cearcănele. Fericirea şi suferinţa îţi desenează pe piele tablouri solare sau sumbre. Ca şi viciul, ca şi virtutea, alte peneluri neiertătoare. Ochii se încarcă de lumină ori de întuneric, totul rămâne pe "uleiul” tăiat între bărbie şi frunte. Mă uit atent în oglindă. Merit oare să port masca asta tristă şi şănţuită ? Merit eu tot ce mi s-a dat în cincizeci de ani ? Nu găsesc răspunsurile până la capăt. Indiferent ce-am face, figura ne trădează biografiile, este "CV”-ul pe care-l purtăm la vedere şi de care nu ne putem dezlipi. Abţibild pe asfalt. Aceasta să fie explicaţia balurilor mascate de odinioară ?
● A dat în pârg grâul. Picuri gălbui curg peste câmp. Vântul îi împrăştie de-a valma, fără vreo noimă. Din loc în loc pâlcuri de maci. Roşii, un roşu aprins, aproape străveziu. Tremură gracil. Splendoarea fragilităţii... Pe care însă vipia verii o va cotropi. O va veşteji şi, în cele din urmă, o va usca, depa