Între efemerele momente de încîntare ale biografiei mele, socotesc şi vizitarea Muzeului Regal de Arte Frumoase din Anvers. În asamblajul arborescent al memoriei acelei zile, parcurgerea sălilor înţesate cu tablouri convieţuieşte cu panorama asupra fluviului Escaut, cu popasul în anumite locuri sau, pur şi simplu, cu fragmente ale „deplierii“ oraşului – detalii arhitectonice, perspective, străzi, pieţe. Însăşi întîlnirea cu muzeul – la capătul unui drum străbătut sub spectrul întîrzierii – are, acum, aura unui mic eveniment: rememorez prezenţa urbană masivă, lărgimea spaţiului către care se deschidea sau silueta ieşită din scară. Clădirea – olimpiană, titanică în raport cu proporţiile burgurilor flamande – a fost construită între anii 1884 şi 1890, odată cu restructurarea întregii zone meridionale a oraşului. Ea este rodul colaborării a doi arhitecţi: Jan Jacob Winders (mai ales ornamentaţia exterioară) şi Frans Van Dijck (compartimentarea interioară). În deplin consens cu epoca, construcţia este eclectic-clasicizantă; faţada principală, spre exemplu, înfăţişează o colonadă corintiană gigantică, cariatide şi amfore, etajări de cornişe şi pilaştri, medalioane în relief şi atelaje înaripate cu vagi reminiscenţe platonice. Spectaculoasă este, însă, amenajarea pieţei; pe lîngă statuile relativ conformiste, deşi noi, a fost montată (între 1997 şi2006) o uriaşă lucrare a Cristinei Iglesias – „fîntîna adîncă“, un bazin cu anumite striaţii, menit a reflecta, odată umplut, arhitectura faţadei. Nu ne surprinde faptul că, din fondul administrat de comunitatea flamandă, muzeul din Anvers este cel mai mare, cu un patrimoniu de 13.000 de obiecte de artă. Miezul acestei vaste colecţii îşi trage originile în secolul al XV-lea, în moştenirea lăsată de ghilda Sfîntului Luca. Cronologia ei include desfiinţarea breslei, în 1773, şi strămutarea lucrărilor la Academia de Arte Frum