Femeile au apărut în fruntea unor restaurante abia la începutul secolului al XX-lea. Cel mai cunoscut exemplu este cel al “Mamei Brazier” (Eugénie Brazier, 1895-1977) din Lyon, care, în anii ’30, a deschis două restaurante clasificate cu trei stele în “Ghidul Michelin”

A existat întotdeauna în istoria gastronomiei o majoritate co­pleşitoare de bărbaţi în fruntea restaurantelor, datorită, în special, aspectului aproape milităros al organizării unei echipe de bucătari şi ospătari.

Femeile au apărut în fruntea unor restaurante abia la începutul secolului al XX-lea. Cel mai cunoscut exemplu este cel al “Mamei Brazier” (Eugénie Brazier, 1895-1977) din Lyon, care, în anii ’30, a deschis două restaurante clasificate cu trei stele în “Ghidul Michelin”, performanţă pe care n-o vor egala bărbaţii decît în 1988 (Alain Ducasse) şi în 2001 (Marc Veyrat).

Remarcabil este faptul că multă vreme fe­meilor-cîrciumărese şi stabilimentelor lor li s-a spus “Mama” şi “La Mama”. Apelativul circula şi pe la noi încă de la începutul secolului trecut, cînd “la mama” devenise o trimi­tere clară spre confortul gustativ al copilăriei lipsite de griji din familie.

“Ora femeii”

În tradiţia românilor, mama este însă, înainte de toate, stîlpul casei şi nu e de mirare că, într-o conferinţă la Radio, Anina Rădulescu-Pogoneanu o definea, original, “Doamna Româncă” (“Ora femeii”, 12 martie 1940, ora 19:30; cf. Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune). O doamnă care ştie cînd e nevoie să dea farmec proverbialei ospitalităţi româneşti, întîm­pi­nîndu-şi oaspeţii cu zîmbetul pe buze şi nelăsînd a se vedea efortul şi obo­­seala pregătirilor. “Aceasta este, de fapt, arta vieţii”, spune Anina Rădu­lescu-Po­goneanu, “arta pe care orice femeie româncă o practică cu natura­leţe şi cu simplitate”… O artă pe care, sintetic, o desluşim în basmul “Fata moşului şi fata babei”