Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri. Peste timp - Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

4 ianuarie 1979 (n.red. – continuare)

– Tati, nu cred. Eu, în Austria? Tati, nu-mi vine să cred.

Cineva, un om foarte amabil, antrenorul de patinaj Dan Lăzărescu, care merge împreună cu echipa lui la un concurs internaţional la Innsbruck, îi strigă lui Andrei:

– Bornele alea care se văd prin noapte sunt graniţa.

– Care? Care? Abia se mai poate reţine să nu sară din tren şi să le vadă. Care?

Dar nimeni nu mai are ce-i arăta. Graniţa trecuse.

Din păcate, strigătul lui Andrei “Suntem în Ungaria! Ce bine!” nu se confirmă. Grănicerul ungur, care vine să ne vadă actele, şse poartă mizerabilţ, are un fel îngâmfat de a se manifesta care cere palme. Dă ordine când cere paşaportul; o face doar în limba lui, iar când doresc să-i spun în engleză că mai am pe cineva pe paşaport mă priveşte ca pe un condamnat potenţial. Nu vrea să înţeleagă ce-i spun.

Atunci întind mâna să-i arăt pe paşaportul meu, pe care el îl ţine momentan în mâna lui, că la capitolul “vize” mai e cineva. Vreau, în fond, să-l ajut să-şi facă meseria. Am stupoarea să constat că grănicerul respectiv, deşi ar trebui să reprezinte vrând-nevrând o ţară prietenă, îmi dă violent mâna la o parte şi tot Wiener Expressul, pe care băiatul meu îl visase albastru, mi se clatină în ochi şi-mi apare negru. şÎmi vine să-l plesnesc pe acest porc şi să-l bag în mă-sa.ţ

Îmi vine să trag semnalul de alarmă, să opresc trenul şi să mă întorc, de mân