Excelenta iniţiativă a lui Marius Tucă de a publica zilnic Scînteia din 1989, aşa cum ar fi trebuit să apară însă la vremea respectivă dacă presa ar fi fost liberă, mi-a dat posibilitatea de a afla câteva amănunte despre relaţia lui Nicolae Ceauşescu, fostul preşedinte, cu datoria externă.

Mai multe numere ale Scînteii lui Marius Tucă dezvăluie felul în care România s-a împrumutat, ce s-a făcut cu banii şi cum a luptat Nicolae Ceauşescu să-i dea înapoi. Se vede clar din aceste materiale că Nicolae Ceauşescu a împrumutat bani din exterior pentru a moderniza România.

Ambiţia lui Ceauşescu de a lua ţara din înapoierea rurală la care o condamna Moscova şi a face din ea o ţară modernă e radiografiată pe larg în excepţionalele memorii ale lui Dumitru Popescu. Desigur, a fost o modernizare aşa cum a înţeles-o Ceauşescu. Prea mult axată pe crearea şi dezvoltarea unei economii aproape autarhice. Prea forţată în raport cu disponibilitatea ţării de a se moderniza.

Sigur este însă un lucru:

Nicolae Ceauşescu n-a împrumutat bani pentru a-şi îmbogăţi camarila, pentru a-i vârî în vilele şi târfele de lux ale guşterilor dâmboviţeni şi, cu atât mai puţin, pentru a se îmbogăţi el din valizele cu bani date pe sub mână de escroci.

Toţi banii, până la ultimul leu, au fost vârâţi în lucrări publice.

Spunem lucrări publice, deoarece banii împrumutaţi au mers şi la întreprinderi care erau ale statului. Acestea au asigurat locuri de muncă, dar, mai ales, au modernizat locuri din ţară rămase la nivelul Evului Mediu.

Materialele din Scînteia lui Marius Tucă nu precizează un adevăr evidenţiat de unii cercetători ai istoriei comunismului. Generozitatea cu care Occidentul a deschis linii de credit nu numai României, ci şi altor ţări din Est a fost o formulă abilă de prăbuşire a comunismului. O dată cu tehnologia cu