Când am ajuns în Norvegia, am aşteptat cu nerăbdare să văd acoperişurile verzi despre care citisem pe internet. La Norsk Folkmuseum, aflat pe Peninsula Bygdøy, în Oslo, am aflat că acest mod de a face acoperişul nu e doar o metodă tradiţională simplă şi ieftină de a acoperi o casă, ci şi o poveste despre solidaritatea fermierilor norvegieni.
Case pe care creşte iarba se găsesc peste tot în Norvegia, pentru că era modul principal în care se făceau acoperişurile. Se folosea metoda la clădirile de locuit, dar şi la hambare şi grajduri. „Ideea era să izolezi aceste case care nu aveau coşuri la sobe, în vechime. Fumul ieşea direct în cameră şi mai ieşea şi printr-o gaură făcută în acoperiş. În aceste condiţii, era imposibil să mai ai un al doilea nivel sau o mansardă.
Bucăţile groase de gazon ţineau frigul afară. Mai întâi se fixau scândurile pe casă, apoi, peste ele, se puneau mai multe straturi de scoarţă de copac, pentru a face acoperişul impermeabil”, explică Paal Mork, director de comunicare al acestei instituţii care e cel mai vechi muzeu din lume în aer liber. Pentru că vântul bate mai mereu în Norvegia, riscul ca scoarţa de copac să zboare de pe case imediat era mare. Iar fermierii nu puteau face singuri această muncă grea, şi nici nu aveau servitori, aşa că au găsit o soluţie.
Fiecare a stabilit o zi în care avea să-şi acopere casa şi i-a chemat pe vecinii aflaţi uneori la zeci de kilometri depărtare, pentru a munci repede şi împotriva vântului. Imediat ce scoarţa ajungea pe casă, trebuia pus pământul peste ea. Pământul era tăiat direct din curte şi avea pe el tot felul de plante. Era o muncă grea, care se făcea voluntar. Este ceea ce norvegienii numesc „dugnad”, ceva în genul a ceea la noi era „claca”. Acest obicei mai există şi astăzi în Norvegia. Chiar dacă stau în apartamente, la bloc, oamenii se adună şi muncesc împreună când cineva vrea