Din Washington, entuziasmul francezilor faţă de intervenţia în Libia e privit cu un amestec de uşurare şi uimire. Americanii nu îşi doresc această misiune şi sunt fericiţi că există altcineva care să şi-o dorească. Disponibilitatea preşedintelui Nicolas Sarkozy de a interveni (alături de prim-ministrul britanic David Cameron) i-a ajutat pe americani să închidă o breşă periculoasă între lumea „valorilor", care i-ar fi constrâns să intervină direct împotriva lui Muammar el-Gaddafi, şi lumea „intereselor", care îl obliga pe Preşedintele Barack Obama la reţinere.

Strategia americană pare a fi să înlăture regimul lui Gaddafi de la putere printr-o combinaţie de presiuni financiare, economice şi chiar „psihologice", menite să‑l izoleze pe colonel de sursele de sprijin din chiar propriul cerc de susţinători. Este o abordare înţeleaptă, care ar putea da roade în cele din urmă. Dar probabil că va dura mult timp până când ea va produce şi rezultate.

Chiar dacă americanii se simt uşuraţi în urma demonstraţiei de hotărâre venită din Franţa, ei nu se pot abţine să nu afişeze un sentiment de derută: ştiu francezii cu ce se confruntă? Ce s-a întâmplat cu ei? Noi ştim ce înseamnă războiul, dar ei se pare că au uitat!

Într-adevăr, Franţa şi SUA par să fi schimbat rolurile faţă de acum doar câţiva ani. Ascultând discursurile stereotipe şi distante ale lui Obama în chestiunea Libiei, aproape că auzi intervenţia înflăcărată a ministrului francez de Externe, Dominique de Villepin, la ONU, în ajunul invaziei din Irak din 2003. Şi, deşi circumstanţele şi cadrul juridic sunt foarte diferite - pentru intervenţia în Libia există o rezoluţie ONU şi o declaraţie vagă de sprijin din partea Ligii Arabe - poziţia lui Sarkozy aduce unora aminte de entuziasmul belicos al lui George W. Bush.

Şi britanicii par să privească spre francezi cu oarece perplexitate. Deşi luptă cot la