Cum ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a pus pedala pe formule teatrale clasice, fie piese, estetici sau regizori, fie toate la un loc, au existat şi încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, de lecturi noi pe texte consacrate. Cu alte cuvinte, viziuni contemporane asupra unor teme tradiţionale.

La Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, Silviu Purcărete sterilizează D'ale carnavalului de lecturile stereotipe care i s-au suprapus pînă la contopire. Un TIR intră pe scenă, de fapt, dă cu spatele şi din el se revarsă de-a valma personaje şi recuzită. Căruţa cu paiaţe se „răstoarnă” la Opera Naţională, Miţe, Didine, Pamponi şi Crăcănei întind covoare persane uzate direct pe pămîntul denivelat, tocmai cît să se clatine madamele cocoţate pe tocuri cui. Convenţia e clară: teatrul „se face” pe loc (un personaj vine cu uşa de la frizerie în spate şi o propteşte în mijlocul scenei, despărţind spaţiile). Mahalaua se naşte sub ochii noştri, cu toată coloratura umană şi materială, cu „clase” sociale bine determinate (negustori, funcţionari, propritari, moftangii, papugii), în miros de odicoloane şi mititei, o atmosferă de bufonerie, plină de senzualitate de duzină şi umor involuntar, cu Mitici şi Ziţe care copiază caricatural stilul de viaţă al protipendadei şi amorurile fatale din romane. Miţa (Ofelia Popii) vine furibundă la Nae (Nicu Mihoc), nu atît pusă pe violenţă fizică, cît pe seducţie agresivă. Foloseşte stîngaci arma fatală a iubirii, amorul fizic. Poartă doar un corset dantelat pe sub haina de blană, aşa cum a văzut, probabil, în revistele franţuzeşti, dar la final, e aruncată în gunoiul pe care îl strîng măturătorii. În amor însă, chimia funcţionează periculos, Miţa şi Nae scot scîntei la propriu. Didinele sînt trei (Raluca Iani, Serenela Mureşan, Cristina Ragos), de fapt, una singură în trei versiuni pentru că, atunci cînd ea îşi face apar