* Mircea Mihăieş, De veghe în oglindă, Editura Cartea Românească, 2005. N-o să mă fandosesc (am compus şi răscompus zeci de introduceri pompoase, savante, sprinţare, sobre, dar, între timp, le-am dat delete, fără milă!): cartea lui Mircea Mihăieş e uluitoare şi o spun din capul locului, asumîndu-mi riscurile de rigoare. Deşi e vorba de o reeditare, într-o variantă revăzută, fiecare pagină a volumului de eseuri De veghe în oglindă stă în picioare la o (re)lectură, după mai bine de cincisprezece ani de la prima apariţie (1989). Lucru cel puţin uimitor pentru că, sigur, nu e nevoie să o mai spun, gustul se schimbă, la fel şi metodele sau contextul cultural, cititorul e altul, piaţa editorială atuală extrem de ofertantă etc.; cu toate acestea, eseul respiră o naturaleţe de produs abia scos din cuptor, de proaspăt. "Criogenizată", pusă la păstrare, cartea supravieţuieşte vremurilor, cu brio. Poate printre motivele care explică actualitatea volumului ar trebui menţionat, pe lîngă farmecul în sine (rezultat din perfecta dozare de talent scriitoricesc şi acut simţ analitic, flancate de o bună cunoaştere a subiectului), şi faptul că genul diaristic, deşi prolific în perioada postrevoluţionară, n-a beneficiat de atenţia teoreticienilor şi a eseiştilor dornici să schiţeze măcar în linii mari o poetică a jurnalului, a "genurilor subiectivităţii". E limpede că lui Mircea Mihăieş îi place să investigheze un gen marginal, pînă la urmă, (pe care mulţi nici nu-l consideră literatură), să descopere pas cu pas felul cum "acest blestemat eu ajunge să se descopere, să se privească în ochi cu propriii ochi, pînă la limpezire"; o face şi în Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (apărută în 1995, reeditată şi ea anul acesta la Editura Polirom). Divizat în capitole dedicate marilor diarişti (Stendhal, Gide, Kafka, Tolstoi, Virginia Woolf, dar şi Maiorescu, Mateiu I. Caragiale sau Radu