De câte ori vin alegerile, poporul român vede la televizor câte o bătrânică ştirbă, zâmbind tâmp şi prezentând reporterului şpaga pe care tocmai a luat-o ca să voteze cu X: o pungă de 10 bani, un kil de zahăr, unul de orez şi ceva mizilicuri.

Imaginea spune totul: satul românesc este populat de amărăşteni, săraci de pute pământul şi suficient de proşti încât să-şi vândă soarta oricui le dă o pomană de doi lei. Stereotipul ideal pentru politicianul care vine la televizor ca să se vaite că a pierdut alegerile pentru că adversarul a furat, a fraudat, a dat mită. Perfect credibil, atâta vreme cât pare că o mare parte dintre alegători par şi coruptibili, şi suficient de retardaţi încât să îşi formeze opiniile politice în funcţie de cadoul primit în pre-ziua votului.

La alegerile din 2000, Vadim Tudor n-a fost deschizător de drum, dar a fost primul interpret de succes al piesei cu fraudarea. În 2004, i-a luat locul Traian Băsescu, care, între primul şi al doilea tur al prezidenţialelor, a încropit o minunată şi fantastică poveste despre furtul voturilor cu calculatorul. Mărturisesc că interpretarea a fost atât de bună încât aproape că l-am crezut. Am însă neplăcutul obicei de a nu uita subiectele despre care scriu şi, în 2005, când Băsescu era şeful statului, iar Vasile Blaga conducea Internele, am aşteptat ca vinovaţii să fie chestionaţi şi trimişi în judecată. Am primit în schimb, şi eu şi opinia publică, un lung şir de explicaţii despre incapacitatea statului de a-i depista pe cei responsabili. În 2006, când Băsescu schimbase şi şefii serviciilor secrete, şi pe cei ai Parchetului General, povestea a fost definitiv îngropată. A venit anul 2009, când PSD şi PNL l-au scos vinovat pe Teodor Baconschi şi pe românii din diaspora pentru prostiile lui Mircea Geoană. Nicio dovadă pentru acuzaţiile aduse fostului ambasador la Paris, ci doar o culpabilizare