Citesc aceasta marturisire ca pe un document formativ si implicit moral, care ne relateaza ruptura unui tinar de hidra totalitara si formarea unei constiinte politice in anii comunismului tirziu Deconspirarea Securitatii a luat in ultimele luni o turnura spectaculara. In fiecare zi, presa ne anunta noi „demascari”, iar la orizont ni se vestesc mereu noi tinte, „pestii cei mari”, adevaratii informatori, jigodiile absolute. In acelasi timp, pe tacute se instaleaza o vizibila insatisfactie, o anxietate cu privire la directia, finalitatea si mai ales mijloacele acestei campanii. Marile „capturi” se lasa asteptate. Deciziile CNSAS si revelatiile presei sint contestate si contestabile. In locul unei necesare clarificari a prezentului si mai cu seama al unei igienice reglari de conturi cu trecutul totalitar, avem noi victime si noi oportunisti. Dintre toate cazurile de pina acum, cel al profesorului Sorin Antohi pare sa fie cel mai tulburator. Nu este vorba numai de anvergura personajului, cit indeosebi de forma sub care a izbucnit scandalul: un amestec de auto-denunt si de discurs analitic asupra trecutului rusinos. Pe de o parte, o marturisire publica fara concesii, veritabil act de autoacuzare, care a indus opinia vinovatiei si a cvasi-imposibilitatii redemptiunii. Pe de alta, o privire rece asupra relatiei dintre un tinar super-dotat si regimul comunist. Astfel ca nimeni n-a mai fost curios sa analizeze direct faptele, caci autorul parea sa ofere in acelasi timp si datele, si cheia de interpretare a acestora. In legatura cu aceasta discutie, am doua tipuri de observatii de facut. Mai intii, de ordin general. Este evident ca pe masura ce dezbaterea asupra colaborationismului avanseaza si se trece de la judecatile generalizatoare la cele privind indivizi si situatii particulare dificultatile de interpretare cresc. Observam mai ales ca nu putem avea raspunsuri etice „de-a