Ce deosebeste filmele documentare de un reportaj fotografic este durata: in vreme ce acesta din urma inregistreaza stari ale lumii ("instantanee"), primele inregistreaza procese, transformarile unor stari, durata. Daca fotografia si-a dat ca misiune "cucerirea clipei" si a putut raporta, in jurul lui 1880, ca a reusit, pretul platit a fost disparitia miscarii: celebra Daisy a lui Muybridge este tot atat de imobila pe cat de nemiscata e sageata lui Zenon scapata din arc.
Daca, asa cum pretinde Walton, fotografia e o proteza ce-mi ingaduie, intre altele, sa vad ceva ce nu mai este, ea imi arata ceva ce a scapat - si nu putea decat sa scape! - fotografului in clipa in care lua instantaneul, si anume faptul ca acel ceva a fost, dar nu mai e. Pentru Bazin, ar fi vorba de un dezavantaj in raport cu filmul: fotografia, ne spune el, nu are puterea filmului, caci nu poate sa reprezinte pe cineva decat fie in agonie, fie mort, in nici un fel insa trecerea pe nesimtite de la o stare la cealalta (le passage insaisissable de l'un a l'autre).
Sunt tentat, in ceea ce ma priveste, sa inversez raportul dintre cele doua tipuri de imagine, caci mi se pare ca gasesc mai multa "sinceritate" in fotografie decat in imaginea cinetica. Pascalian vorbind, as spune ca cinematograful e sursa de "divertisment", in sensul ca ma face sa uit, sa nu mai percep esentialul si anume ca tot ce este e pe cale de a nu mai fi. Ca nimic nu dureaza. Desigur, experienta vizuala pe care mi-o ocazioneaza un documentar este foarte asemanatoare cu cea prilejuita de evenimentul filmat.
Cu mult mai asemanatoare, oricum, decat cea pe care mi-ar da-o un numar mai mare ori mai mic de instantanee luate cu aceeasi ocazie, caci, spre deosebire de acestea, ma face sa vad "trecerea pe nesimtite" de la o stare a lumii la alta. Or, in aceasta consta ceea ce as numi fatarnicia filmului, fie el document
