De ani buni mă tot minunez la auzul mesajelor destulor organizaţii civice, de regulă autoproclamate, care în luările lor de poziţie pe tema democraţiei în România aduc mai degrabă a reprezentanţi ai breslei frizerilor. Abordarea lor este eminamente manieristă - îi interesează fasonul, nu esenţa, forma, nu fondul. Dezbat într-o veselie chestiuni precum sistemul electoral sau legătura insalubru de strânsă dintre politic şi corupţie.
Când un partid reacţionează însă cât de cât faţă de îngrijorările semnalate, cum ar fi cele privind sistemul judiciar, gratitudinea organizaţiilor civice se dovedeşte, de regulă, minimă - asta au aflat-o, de-acum, şi pedeliştii pe propria piele. ONG-urile româneşti rareori cooperează între ele - pe de o parte, din cauza prevalenţei unor rivalităţi personale, pe de alta, a luptei acerbe pentru fonduri. În plan intern, destule organizaţii par complet străine de valorile fundamentale ale democraţiei, liderii lor păstrându-şi funcţiile de conducere timp de decenii - detaliu neîndoielnic demn de invidiat din punct de vedere al politicienilor. Cu puţine excepţii onorabile, societatea civilă a devenit de mult o ramură a politicii neaoşe. Oferă partidelor sprijin într-o serie de chestiuni civico-politice, iar de la aderarea României la UE încoace a devenit extrem de deschisă faţă de variile oferte tentante venite din partea principalelor partide - aspect inimaginabil înainte de 2007. Continuă să predice necesitatea promovării şi apărării valorilor universale, dar este deseori mai ruptă de realitate şi cetăţeni decât politicieni precum Adrian Năstase. Ocazional, mai susură ceva despre posibilitatea apariţiei unui partid civic, deşi se demonstrează incapabilă atât de disciplina, cât şi de solidaritatea necesare lansării şi, ulterior, menţinerii pe linia de plutire a unei asemenea formaţiuni.
Pentru aceşti frizeri, pardon, stilişti poli
