În acest an, am participat la o serie de întâlniri la care s-a vorbit despre piaţa de capital în România. De pildă, dialogul între oficiali români şi partenerii externi în cadrul acordului de asistenţă preventivă, un grup de lucru (task force) ce urmăreşte dezvoltarea pieţei de capital autohtone, discuţii cu experţi ai Băncii Mondiale, seminarii etc.

Un numitor comun al acestor intalniri este constatarea ca avem nevoie de o piata de capital care sa contribuie in mod semnificativ la finantarea economiei in conditiile in care activitatea bancilor este in comprimare --ca urmare a crizei financiare internationale. Aceasta situatie se observa peste tot in Europa, diferente intre tari decurgand din situatii macroeconomice specifice, calitatea institutiilor si caracteristici ale pietelor de capital locale. Ce este insa mai putin inteleasa este relatia piata de capital - stabilitate financiara.

Criza financiara a dovedit ca stabilitatea preturilor nu echivaleaza cu stabilitatea financiara, a reliefat noxe pe care un sector financiar supradimensionat si proliferarea de produse financiare riscante (toxice) le produc. Un regim financiar international care a favorizat miscari de capital de amploare, pe termen scurt (volatile), nu a ajutat bancile centrale in apararea stabilitatii financiare. A operat si credinta gresita ca deschiderea totala a pietelor de capital este neproblematica. Fapt este ca o economie, cu cat este mai mica si mai deschisa, cu atat mai mult fluxuri de capital intense pot cauza perturbatii. Este situatia cu care se confrunta numeroase economii emergente, fie la intrari, fie la iesiri de capital masive. Este de notat totodata ca, cu cat o piata de capital este mai adanca si mai “primitoare”, cu atat riscul unor miscari de capital destabilizatoare este mai inalt in lipsa unor actiuni de protejare. Intrebarea legitima este: ce se poate face pentru a