Am mizat pe Vasile Blaga. Ca viitor presedinte PDL. Din mai multe motive. Care tin de jocul puterii. De pragmatism politic. Si nicidecum de idealism. Succesiunea in PDL nu este conditionata moral. Ea este rezultatul unui razboi purtat cu sange rece intre grupurile de interese din interiorul unui partid superclientelar. Si care tocmai din acest motiv s-a prabusit. Dar de ce, totusi, Vasile Blaga si nu altcineva?
In urma cu doi ani, PDL era un partid-stat. Care isi tinea adversarii cu spatele la zid. Un partid care acaparase intreaga administratie publica, centrala si locala. Toate deconcentratele erau asumate politic. Pentru prima data dupa mult timp, un partid a avut indrazneala si, dupa opinia mea, imprudenta de a recunoaste in mod deschis faptul ca politica sa este de a avea la conducerea deconcentratelor, in intreaga tara, mii de persoane inscrise in mod oficial in PDL. Ceilalti, cei care au refuzat acest lucru, au fost dati afara. Logica PDL a fost aceea ca, pentru a-si face politica, deconcentratele trebuiau sa fie portocalii.
In aceeasi masura, PDL, prin grupurile sale de interese, nu numai ca a avut acces la avutia nationala, la banul public, dar a si profitat din plin, nelasand altor grupuri de interse, legitime sau ilegitime, atasate opozitiei, nici cea mai mica sansa de a accesa, la randul lor, afaceri cu statul.
Pe cat de invulnerabil parea a fi PDL in urma cu doi ani de zile, in conditiile in care toate institutiile de forta ale statului, in sensul larg al cuvantului, adica si ANAF, si DNA, si ANI etc., ii erau subordonate si fidelizate, pe atat de brutala a fost caderea acestui partid, incepand din momentul in care, exasperata, populatia a iesit in strada. Implozia a avut loc dupa principiul dominoului. Pe masura ce ea s-a produs, grupurile de forta din PDL dar si grupurile de interese au devenit din ce in
