Emilian Marcu Pare un mare paradox sa vorbesti despre o sarbatoare, despre o anumita aniversare, cu o tristete care aproape ca nu se poate exprima in cuvinte. Se stie ca marile dureri, cele asumate cu multa responsabilitate, sunt mute. Se petrec adica intr-o liniste de mormant. Recent, la 27 martie, s-au implinit 90 de ani de cand Basarabia, partea aceea de pamant romanesc sfant dintre Nistru si Prut, a fost recuperata. O suta sase ani (106 ani) s-a tot zbatut aceasta parte de Romanie sub papucul unui imperiu mereu agresiv si mereu in expansiune. O suta sase ani limba romana a fost nevoita sa-si duca existenta doar la leganutele pruncilor sau sa fie vorbita pe furis in diverse locuri tainuite.

Cei care erau surprinsi ca indraznesc sa vorbeasca in limba romana fie erau impuscati pe loc, fie trebuiau sa populeze pamanturile siberiene pe care mai apoi le ingrasau cu trupurile lor vlaguite. Cand mamele isi leganau pruncii cantandu-le in limba mosilor si stramosilor, o faceau numai sa le transmita, pentru urmasi, sufletul lor frant de dor si de asteptare. Si pruncii ascultau si memorau acele cantece si la randul lor le transmiteau pruncilor lor. Un sir lung de cantece, o punte in limba romana, framantata cu lacrimi, a facut posibila, dupa o suta sase ani, alipirea Basarabiei la patria mama. 1918 a fost anul cel mai fast din lunga si framantata istorie a neamului romanesc, a fost anul cand toate partile rapite din trupul sau au putut sa se intoarca acasa, sa respire, sa se bucure si chiar sa-si planga mortii in limba stramosilor, limba pe care nu au uitat-o niciodata cu toate stradaniile asupritorilor. A fost totusi aceasta sarbatoare una trista. A fost trista ca acum se canta si se plange in aceeasi limba in tari diferite. A fost trista si pentru ca in afara de cativa inimosi militanti pentru aceasta idee, nu s-a simtit o mare participare din partea pop