Dumitru Crudu incearca sa sensibilizeze o lume din ce in ce mai impasibila la raul din jur. Tocmai din aceasta cauza piesa sa este un extrem de directa, simpla, dar nu simplista, in ceea ce priveste procedeele. Autorul basarabean a cistigat un pariu nu atit estetic, cit unul etic, moral. Exista situatii in care literatura se dovedeste a fi o arhiva a memoriei mult mai credibila decit studiile stiintifice, decit sintezele apretate in exces. Cred ca stim mult mai multe despre comunism citind antiutopiile unor Zamiatin, Orwell, Huxley decit consultind zecile de tratate de politologie. Cum stam insa cu prezentul? Am dat peste o carte a lui Dumitru Crudu, un poet si un dramaturg titrat, de dincolo de Prut, care adopta manifest aceasta formula a transcrierii realitatii. E vorba despre o piesa de teatru, Oameni ai nimanui (editura Cartier, 2007) pe care, citind-o, oricine va avea ocazia sa recunoasca dramele unui fenomen ingrijorator al actualitatii noastre dezechilibrate: imigratia. Conventiile cele mai obisnuite ale discursului dramatic sint puse in joc pentru a da nastere unor cazuri tipice, care exemplifica elocvent conditia exilatului. Cele trei personaje ale dramei, Alexandru, Silvia si Maria, aduc in prim-plan aceeasi problema majora a individului silit de circumstantele din tara de bastina (Republica Moldova, in acest caz, dar lucrurile sint valabile pentru orice tara din estul Europei care a cunoscut, dupa caderea blocului socialist, exodul tinerilor catre Occidentul promitator) sa isi caute norocul in alta parte. Acest trist fenomen social, cu care ne confruntam de ani buni, este constientizat de personaje, care nu au insa libertatea de a alege: in tara nu mai e de trait, in Italia nu reusesc sa isi afle rostul decit cu pretul unor compromisuri greu de rascumparat. Acest statut este observat nu in liniile sale generale, ci particularizat, surprins in datele sale c