Un ochi acoperit, altul mijit. Şi cel de-al treilea, ochiul lui Shiva, larg deschis. Alin e imaginea liniştii care se opune isteriei. Alin e român şi spune că a cîştigat pentru România. Nu înţeleg. România e un termen vag, o ţintă nedefinită. Îl întreb. Şi îmi spune: România înseamnă familia, prietenii. Aha! Liniştea din vocea lui Alin, abia tulburat de imensitatea performanţei sale, aduce cu aceea de la 2544 de metri. Acolo România înseamnă un cer dureros de albastru sau nici un cer. În cele cîteva minute care au întrerupt o emisiune de fotbal am aflat exacta depărtare a omului care merge drept în sus, chiar fără a şti dacă va ajunge vreodată undeva. Alin spune că trebuie să te rupi de lume pentru a da de aurul ei. E ca în drumul spre Klondike. Dar pentru noi, azi, e mai mult. Alin a trebuit să tragă pentru România fără România. Înţelegeţi ce vreţi, dar e atît de caracteristic! Ajuţi România dacă te plasezi în afara ei. O păstrezi mai bine în tine dacă nu-ţi sare în ochi - înnebunitoare, sufocantă, delirantă - în fiecare clipă. Cîţi dintre noi n-am simţit asta?
Alina, Alin, Corina. Judo, tir, judo. Arte ale disciplinei. Drumuri interioare. Stăpînire. Absenţa bocetului. Daţi-mi mai multe depărtări de tot ceea ce vedeţi în jur în aceste zile! Sporturi ale violenţei gestului din care lipseşte ura spiritului. Ce ironie minunată! Aceştia sînt oamenii care au dus România în ochii lumii. Pe de o parte, o ţară bezmetică. Pe de alta, reprezentanţii ei zen. Cine să ne mai înţeleagă? Cum să ne mai înţelegem noi? Alin vorbeşte calm, moldoveneşte, despre ştiinţa de a nu şti nimic. De a continua să crezi chiar atunci cînd a murit credinţa. Alin are o singură bătălie, cu sine. E ca o pomadă peste ochii noştri tumefiaţi de cîţi ne-au luat la caft. Alin pare că doarme. Pîndeşte lovitura de 10,9, musca perfectă. Actor într-un soi de Matrix. Viteza lui e cu totul alta faţă d
