Faptul că România este în sfârşit agresivă în încercarea de-a diversifica relaţiile economice cu China este o veste bună. Iar China este unul dintre puţinele locuri în care negocierile protocolare la nivel de stat încă mai sunt în stare să sensibilizeze investitorii în luarea vreunei decizii. Totuşi, asta nu înseamnă că vreun chinez va fi dispus să risipească bani în România. În continuare, primează interesele economice.
Ce-i interesează pe chinezi? Nu Canalul Dunăre-Bucureşti, a cărui amortizare financiară s-ar întinde pe o eră glaciară, nici “auostrăzile ieftine”, pe care statul român le renegociază până devin scumpe şi apoi le anulează. Şi nici firmele securiştilor care speră să îşi ia tainul din orice parteneriat – îi au deja pe ai lor.
Chiar şi aşa, vizita guvernului român în China tot serveşte la ceva – e un semnal ferm că România există şi că nu ar fi ostilă unei relaţii economice strânse. Este foarte clar ce are China de oferit într-o asemenea relaţie: capital. Însă ce poate oferi România?
Cel mai important lucru este apartenenţa la uniunea vamală europeană. Contextul economic pune sub semnul întrebării tot ce înseamnă comerţ liber şi globalizare, iar China are nevoie de certitudini pe termen lung. O astfel de certitudine ar aduce-o eventualele capete de pod industriale, care să asigure asamblarea finală a produselor chinezeşti astfel încât ele să fie protejate de o eventuală majorare a taxelor vamale.
România are unul dintre ingredientele necesare pentru a atrage astfel de investiţii – forţa de muncă relativ ieftină comparativ cu restul UE. Însă lipseşte celălalt ingredient – predictibilitatea fiscală şi judiciară. Desigur, dacă l-ar avea ar atrage investiţii mai multe şi din Vest, aşa că rezolvarea pentru acest punct nu este una “chinezească” ci una universală.
Al doilea lucru important este poziţi
