SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În Franţa, revista Paris Match face o figură modestă în mulţimea publicaţiilor de la chioşcuri. S-ar putea să nici nu mai apară. Oricum, n-am întrebat de ea, iar dacă s-a întîmplat cumva s-o văd, mintea mi-a fost precis la alte lucruri mai importante. Apare sau nu apare, fapt e că cititorii francezi de Paris Match nu fac caz de asta. Nu se socotesc mai breji ca alţii.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În Franţa, revista Paris Match face o figură modestă în mulţimea publicaţiilor de la chioşcuri. S-ar putea să nici nu mai apară. Oricum, n-am întrebat de ea, iar dacă s-a întîmplat cumva s-o văd, mintea mi-a fost precis la alte lucruri mai importante. Apare sau nu apare, fapt e că cititorii francezi de Paris Match nu fac caz de asta. Nu se socotesc mai breji ca alţii.
Înainte de 1989 însă, cei care apucam să ne uităm pe cîte un Paris Match ne socoteam nişte privilegiaţi. Revista avea un statut ambiguu: circula pe sub mînă, dar se vindea şi în vreo două locuri în Bucureşti. Se aprobau chiar şi un număr de abonamente. Unul ieftin, pentru nevestele de ştabi şi cîţiva redactori de la secţiile de politică externă. O vedeam la cineva, o răsfoiam cu evlavie, deşi altceva decît reportaje despre aventurile Carolinei de Monaco şi interviuri cu Alain Delon nu găseai în ea. Multe prostii contau pe atunci ca lucruri care meritau efortul de a le avea, doar pentru că erau interzise sau se procurau greu.
Îmi dădeam seama că Paris Match era o revistă de doi bani, dar cum aş fi putut s-o spun, cînd toată lumea se dădea în vînt s-o citească? Admiram, ca toată lumea, o mulţime de lucruri fără valoare, din nevoia de a admira. Admiraţia pentru tot ce era inaccesibil, îndepărtat, altfel decît la noi, era o formă de rezistenţă a intelectualităţii. Dar ce interes avea cenzura să permită difuzarea unei reviste despre prin