De unde credeţi că se trage „proasta reputaţie“ actuală a Şcolii gustiene? Probabil, orice sociolog din România ar refuza instinctiv această întrebare, chiar dacă nu prea ştie multe despre Şcoala lui Gusti. Eu, însă, accept provocarea, deşi referirile pozitive la lucrările mele despre Şcoala gustiană ar trebui să mă liniştească. Însă dacă judecăm acest curent prin prisma importanţei atît în epocă, cît şi prin consecinţele sale, este scandaloasă ignorarea lui în vremurile noastre. Dar Şcoala gustiană nici în anii ’80 nu mai era în vogă. Un sociolog de rang înalt în sfera academică şi de partid spunea în anii ’80, că, dacă mai merită să cercetăm ceva în istoria sociologiei româneşti, atunci în orice caz nu este Şcoala Gusti: despre ea se ştie deja tot. În această perioadă am început eu să investighez intens această lume interbelică. Cînd nu mai era în vogă. Din punctul ăsta de vedere, sînt în mod programatic desincronizat cu vremurile. Exista şi un mobil direct, concret pentru care vă ocupaţi de Gusti? Da. În 1981 a apărut un volum de memorii ale lui H.H. Stahl, Amintiri şi gînduri, care m-a impresionat, pentru că mi-am dat seama că ceea ce am învăţat despre Şcoala gustiană în anii ’60-’70, în şcoală şi după aceea, nici măcar nu seamănă cu lumea descrisă de acest mare sociolog, principalul colaborator al lui Gusti. Mai tîrziu, cînd a început să mă preocupe cercetarea (nu că nu aveam ce face, deja eram foarte implicat în istoria orală a Bucureştiului multicultural), i-am întrebat pe cei de la Institutul de Sociologie al Academiei – vreo cinci-şase oameni se ocupau de istoria sociologiei româneşti – dacă n-ar fi cazul să facem nişte interviuri cu cei încă în viaţă. Mi s-a răspuns că nu, că „noi lucrăm după modele validate de UNESCO şi, oricum, acest model nu implică să discuţi cu nişte bătrîni“. Cum eu nu eram atunci cercetător la Academie, nici universitar, m-am